Obsesii

Iar nu am reuşit să scriu. Timpul mă presează şi totuşi nimic nu-mi apare în faţa ochilor. Cred că ar fi trebuit să împrumut ochii ei, ai lui... poate aşa aş fi văzut mai bine.
Dar ce să văd? Un om limitat, surmenat şi bineînţeles, frustrat. Versul se încăpăţânează. Până şi cuvintele nu mă mai ascultă! Parcă nu sunt în apele mele, mă simt dincolo, pretutindeni, dar...nicăieri.
Azi când m-am uitat în oglindă, n-am văzut nimic. M-am strâmbat, am clipit, dar...nimic. Am zâmbit ştrengăreşte, m-am făcut mică, totuşi...nimic. Am râs cu frenezie, dar stupoare...tot nimic. Furioasă, am spart oglinda în bucăţi mii şi mii. Măcar aşa mă voi cunoaşte mai bine, fără nici o oglindă care să-mi arate cum sunt. Ştiu eu mai bine! Urma oglinzii îmi arată ce vreau, iau pasta de dinţi şi o conturez ca un copil ce se joacă pentru prima dată cu creta. O mâzgă cleioasă se întinde acum pe acel perete. Nu am şters-o, îmi aminteşte zilnic cine sunt, ce nu pot şi ce voi face. Şi în cadranul oglinzii încep să văd.

Întorc capul. Era acolo, ca fulgerată de o idee, cu o grimasă înspăimântătoare pe chip, de nerecunoscut, pe jumătate tăiată de cioburi, cu gura însângerată, cu buzele franjurate, cu faţa încă schimonosită de durere. Ochii erau puţin deschişi, unul mai mic decât celălalt, iar faţa era trasată de mici linii paralele. Făcute parcă cu creta. Un praf albicios şi ceva ca o prelingere de sânge erau pe nări, pe buze, pe pleoape. Cioburi nenumărate erau peste tot în jur. Mă vedeam! Mă vedeam, mă vedeam!! În sfârşit! Sunt eu, eu, eu! Mă numesc...Raluca!!!

Viziunea asta de groază m-a urmărit cu înfocare zile, luni, ani, dar cine mai ţine evidenţa? Doar nu scriu ca să contabilizez nişte sentimente, nu?!

Poezia merge, drumul e zigzagat, dar ea înaintează fără nici o sfială. Nu îi mai este teamă, ştie deja că Raluca o priveşte. Se simte în siguranţă. Gata, poezia e scrisă.

Cortina!