Postări

Se afișează postări din octombrie, 2012

„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

Imagine
„Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înodat la un cap, e viața netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Și care tot pe atât n-am trăit.”
„Istoria oamenilor este o istorie a faptelor, a cuvintelor memorabile, dar este, mai ales, o istorie a priviririlor. Greu de descris, greu de descifrat, dar mai intensă și mai reală. Din privirile bătrânilor mei nu cunosc decât ceea ce au lăsat fotografiile, priviri adânci, rarerori zâmbitoare.”
„El fusese născut din sângerare și ucis din strigăt. Nu așa cum se întâmplă atunci când un trup ucide alt trup, adică străpungându-l din afară spre lăuntru, Yusuf muri străpuns dinlăuntru în afară chiar de trupul peste care se adăugase, ca o tunică albă și însângerată.”

Calitatea de a trăi

Imagine
Dacă privim anii care au trecut de la nașterea mirabilisimă a propriei ființe ca pe o secvență evolutivă mare ne va fi mirarea când vom observa că ne-am înșelat. Nu înțeleg de ce trebuie să evoluăm, involuăm, să ne maturizăm sau nu... Fiecare perioadă a vieții are partea ei de imaturitate și sunt pregătită să spun că prefer imaturitatea unei persoane inteligente care ascunde în spate întregi experiențe de viață decât maturitatea mascată în umbra unei fantome automatizate. Nu trebuie să fii savant ca să realizezi că noile generații sunt mult mai mature fizic decât precedentele așa că nu mă miră când vânzătoarea îmi cere buletinul când cumpăr ceva alcool. Asta e, oricum ai crește și oricât de mult ai înjura de mamă viața, nu poți să te dezici de ea. Nu e ca o haină prăfuită pe care o arunci la gunoi, că vezi, domnule și așa nu e de la SPUMA. Din contră, ți se lipește de spate și nu ezită să te modeleze conform etichetei de la fabrică: un mic sălămior de SIBIU, făcut din resturi de mușch…

ÉtÉ am revenit !

Demult, tare demult scriam zilnic pe acest blog... timpul a trecut și dorința mea de a schimba lumea cu cinism și poezie a pierit și ea în toate sectoarele Bucureștiului - noul meu sălaș de perpeleală constantă a neuronului. Dacă vă imaginați că am stat departe de lumea nebună a poeziilor, greșiți. Pur și simplu mă despărțeam cu jenă de tot ce mai îmi trecea prin minte. Banalitatea era la ordinea zilei, iar reproșurile Florinei către Raluca mă făceau să mă gândesc la mine, la ce vreau și evident, am ajuns la întrebarea macabră: Cu ce mă/te ajută ceea ce scriu? În căutarea atenției și a fericirii oferite de către dialogul cu alt suflet, uitasem ce eram: un om care e mereu prin labirintul gândurilor, frământând între degete creionul chinezesc, săritoare cu prăjina la categoria sentimente, olimpică la română lăsată la vatră, tocilara ce știe să citească de la 6 ani, copil-actor în piese de teatru absurde în limba franceză, fată care se ducea la concursuri doar pentru adrenalina dinaintea…