Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2011

Interzis

Imagine
I

Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat
-în mine şi în tine-
doar tu, pe axa irisului,
înveţi geometria sferelor albastre
iar eu, din centru
nu mai aştept timpul.

În umbra ta
râde sufocată ziua.
II

Parcă văd:
sub clopot de magmă
primeam ungerea
ca pe ceva firesc;
am ales: doi oameni,
spate în spate,
necunoscându-se,
văd universul în nopţi
cu boabe de rouă în locul
ochilor nefireşti,
înmiiţi, de un negru de astru.
III

Am ocolit durerea, deci adevărul.
Nu ne era interzis
să ne minţim sufletul ?

IV

Ocolim singurătatea,
deci adevărul.
Pentru a nu-l răni
pe cel de-aproape
ne credem actori în
roluri de excelenţă.

Ocolim sfârşitul,
deci adevărul.
Pentru a nu pleca,
ne minţim conştiinţa
ce sălăşluieşte în noi.
Vom spune o minciună
cu tentă de-adevăr:
„Taci, tu, suflete, căci noi
nu vom pleca,
ci vom rămâne veşnic aici,
între spaţiile barbiliene,
îndoiţi, întreiţi,
veşnici.”

„Taci, tu suflete! Îţi interzic singurătatea!”

Precious

Mulţi adulţi sunt înclinaţi să considere cu uşurinţă familia ca pe un fel de mic univers artificial şi restrâns ale cărui elemente ar fi toate selecţionate cu grijă, în funcţie de dovada făcută că sunt nevătămătoare şi în care influenţele din afară nu pătrund decât decantate, după ce au fost riguros verificate. Bine adăpostit în acest mediu capitonat şi perfect artificial, copilul ar creşte fără nici un risc şi s-ar deda fără pericol la un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.
Potrivit cu această perspectivă, experienţele trăite de copil în cadrul familiei ar avea caracter atenuant, provizoriu, ireal, gratuit şi lipsit de consecinţe, pe care adultul i-l acordă fără să stea prea mult pe gânduri. În concluzie, familia îi permite copilului să trăiască un fel de viaţă izolată, căreia i se atribuie meritul că îl pregăteşte pentru „viaţa adevărată”, viaţă pe care numai adultul o cunoaşte. Ea ar asigura răgazul de care copilul are nevoie, date fiind incapacitatea, ignoranţa şi vulnerab…

Lecţia despre cub- Nichita Stănescu

Imagine
Sunt unele poezii pe care aş fi vrut să le fi scris eu... Aceasta este una dintre ele, singura poezie "perfectă" a lui Nichita.

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!