Ioana pictează - portret experimental -


Totul e să fii la limita prăpastiei, realizezi astfel ce ai în spate și de ce vrei să fugi. Mereu ne adăpostim de propria persoană în brațele altcuiva. Acum eu, un omuleț de 1,50 m fără cap am decis să stau și să mă uit în prăpastie. Poate fug, dar nu mai contează. Ce mi se arată e și așa prea frumos...
          „Ce vrea autorul să spună prin paragraful acesta?”
          Dorește să o arate pe Ioana. Pe un perete standard, alb, drept al unei cutii interbelice e fixat cu scotch o schiță a unui tablou. Imediat mi-a atras atenția că e al ei. Nici nu o zărisem prea bine și deja începusem să mă gândesc: „oare ce crede despre mine?”, „cum ar trebui să mă comport?”, „dar de fapt cine e?”. Curiozitatea asta o să mă omoare la un moment dat, o dată cu pisica.
          Mereu idealizezi un necunoscut, iar treptat după ce îl cunoști, tot ceea ce idealizezi piere pe apa sâmbetei. Parcă fantezia e mai bună decât realul, realitatea strică micile plăceri de a-ți construi un tablou. Puteai mai ușor cu propriul material decât cu cel al clientului. Ioana mi-a depășit imaginația.
O pictez în culori calde, „draga de ea”. Îi aplic tușe groase de curaj cu care se mai îndreaptă încă la proteste. Luptă atât de mult pentru ceilalți, încât de-abia mai are timp să se gândească la ea. Sau poate deja s-a obișnuit cu Ioana activistă și nu mai vrea să-și aducă aminte de creatoarea Ioana.
Uneori colegii de muncă, la famiglia, îi amintesc de ea. Cea care pictează cu guașe cercuri de foc și înțelege arta. Nu a ei, pentru că încă îi e greu să se dezmeticească din poziția asta. Modestia are limitele ei și ar fi greșit să spun de dragul ficțiunii că era modestă. Se delecta cu aprecierile altora și își iubea rujul roșu după care toți își îndreptau privirea.
Ioana e obsedantă, când o fascinează o idee oricât de grea ar fi o duce la capăt. Își privește propria persoană cu criticism și niciodată nu ar accepta că e frumoasă.
De câteva ori i-am atras atenția să nu mă mai privească ca pe un copil: „să înțeleg că tu ești babysitterul meu acum...” Mi-a aruncat o privire verde smarald ce m-a proiectat direct în propriul ei tablou: „De ce spui asta?! Știi bine că nu-i așa?”
Vroiam să îi provoc o reacție, să dea cu mine de pământ, să mă arunce în prăpastie. Și-a desfăcut geaca, a lăsat geanta într-o parte a biroului și a mototolit pachetul de tutun. Era nervoasă. Cu meticulozitate a luat o foiță transparentă, a presat puțin tutun și s-a uitat la mine fără să spună nimic. Acum chiar nu aveam ce să ne mai spunem, ne balansam deasupra hăului într-un joc al privirilor. „Hai jos la țigară!” a spart ea negura tăcerii. Tot ea băgase sub preș nesimțirea mea. Politică, activism, drepturi, populație, televiziune, corupție, cetățeni erau temele cheie de discuție. Pentru unii 10 era timpul când mijeau ochii, pentru mine era ziua de debate. Trăiam în insecuritatea zilei de mâine. Ne admiram gândurile și nu de multe ori, ne „complimentam” la cuțite felul de a raționa. După ce aruncam bomba, tăceam.
Mi-a venit să urlu și să spun că este... idealistă când îmi prezenta proiectele ei. Ioana încă mai crede în puterea oamenilor de a se schimba. Eu mi-am pierdut inocența asta, oamenii nu se vor schimba de bunăvoie. Și nici nu ar trebui, pentru că le ataci propria personalitate. Sau cel puțin asta voi susține. Până când o voi vedea pe Ioana și îmi voi schimba părerea.
Optimismul ei pendula pesimismul meu și realitatea de zi cu zi. Una cel puțin amară pentru mine și ai mei. Mintea alzhimerică a bunicilor se ducea treptat, iar eu priveam doar un dezgheț timpuriu al amintirilor. Viața îmi permitea să mă enervez pe lucruri mărunte de când îmi dădea numai șuturi. „Mamă, trimite-mi și mie ceva, nu am nici de să mă piș în Gara de Nord!” De unde, de neunde, frustrările se adunau, oamenii izbucniseră într-un foc continuu în Piața Universității. Acum comentau la o cafea și o țigară afumată într-un colț al biroului. Ne condiționasem totul. „Se fumează doar în locuri special amenajate.Vorbim doar despre asta și cealaltă.” Dependența era ceea ce mă lega de Ioana.
Protecția dimineților cu ea mă făcea să nu îmi mai fie teamă. Să cresc, să sper. Am aruncat la gunoi bucată cu bucată tot ce am fost și m-am schimbat. Ziceam că nu te poți maturiza? Am mințit de dragul ei, cearcănele îmi sunt martore că am crescut. Mi-am băgat într-un rucsac toate de trebuință și am plecat. Nu i-am lăsat nimic, nici măcar un semn că am trecut pe acolo.
După un timp ne-am revăzut, Ioana e tot optimistă, clocotește de idei, se joacă cu pensulele și nu mă mai recunoaște. Ce-i drept acum se mulțumește să-mi arate noua ei obsesie, colajul de citate și desene în creion. Nu i s-a schimbat decât tăria ochilor ei. Verdele smarald e acum deschis apos. Eu sunt mândră de realizările mele, îi arăt ca unei mame tot ce am făcut. Aș vrea ca pentru un minut să fie bucuroasă de mine. Nu știu în ce m-am transformat, dar e clar că nu îi place.
Am pierdut multe pe drum. Credința în bunătatea tuturor oamenilor, bunicii, dorința de a mai scrie poezii și se pare și că... o naivitate. De care îi aminteam Ioanei. Mă laud că plec în Cluj, că totul s-a liniștit și merge pe calea cea bună. Oare știe cineva ce înseamnă asta?! O mare tâmpenie îmi iese iar pe gură... și nu a fost singura... Mă asigură că ce vreau eu nu o să găsesc acolo. Clujul îmi apare ca o salvare, sigur îmi va calma puseul meu de dor de ducă. Doar e și orașul ei, poate așa o voi înțelege mai bine... Se aprinde când mărturisește că va pleca și ea: se va întâlni cu un trandafir roșu. Prins la piept. Cuvintele noastre se prind în eter, alunecă frumos pe gheață și se opresc brusc.
 Închid ușa ușor. Nu vreau să o trezesc din visare. Rolurile s-au inversat, ea e cea inocentă acum. Ezit să-mi ridic capul din pământ, dar... o privesc înainte. Are un nou așa-zis tablou portret: ea în Bruxelles. Făcut de o necunoscută. Așa ca mine.   

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

Despre bunătate sufletească