Colaje



 Deea http://deealoca.wordpress.com mi-a dat ca temă să îi fac o continuare povestirii ei numite „Litere” http://deealoca.wordpress.com/2013/12/17/litere/. Ea e unul din oamenii ăia cu care ai multe în comun așa că sper să vă placă. Înainte citiți textul ei, pentru a vedea că scrie mai bine ca mine (sic)!

Da , am făcut un show ca să mă conving că „vreau să… nu pleci”. Nu e complet, dar măcar am zis ceva.
I., că doar așa îi pot spune plecase trântind cu geanta mare și neagră de pe umărul stâng o ușă. Știam că și-a pierdut statutul de literă, era doar un băț de om. La care țineam, fir-ai să fie! O introdusesem în lumea mea, mă gândeam zilnic ce face, cum o mai duce și de ce nu mă sună decât atunci când sunt cu Cealaltă. Cred într-o conspirație a karmei sau poate de atunci… țin legătura una cu alta? Am ajuns să mă duplic din dragoste pentru amândouă. Viața mea nu mai îmi aparține, știu doar că la o chemare mut și munții din loc ca să văd. Ce?
Una din obsesiile ce îmi mănâncă neuronul bucată cu bucată. Doamne! Nu „doamne” ca în Dumnezeule, ci „doamne”… Și atunci de mă plâng? Mi se pare îngrozitor de incitant să mă aflu în această poziție. Am vrut să ajung aici așa că ar trebui să… tac.
Am întârziat. De ceva vreme tot întârzii când sunt programată să ajung la I. Nu îmi propun, pur și simplu se întâmplă. Rămân agățată în vreo conversație telefonică sau în vreo ultimă țigară pe care țin morțiș să o fumez în bucătărie înainte să plec.
Pentru I. am aruncat niște haine la nimereală în rucsacul meu cel de toate zilele și dusă am fost! Nu m-am uitat în urmă la Cealaltă. Obișnuiesc să nu mă uit în urmă dintr-o superstiție cretină: dacă privesc în urmă la propria mea Euridice sigur o pierd pentru totdeauna.
Căile ferate (ne)rapide nu sunt făcute pentru cei ca mine. Vreau să o ajung din urmă, deși între noi sunt deja 2 ore. După ce m-a lăsat cu Cealaltă, am încercat să scot cu cleștele niște vorbe. Cu stoicism mi-a trântit vechiul refren: „Tu le știi pe toate așa că ce mai vrei de la mine?” În timpane auzeam: „de ce stai aici cu o stafie a unei obsesii?!” Trebuie să mă duc după I., poate s-a calmat! Oricum stau pe un sac de pulbere, măcar să îmi dea ea foc. Să-și arunce una din țigările pai și gata! Plec!
„Chiar dacă vei pleca, eu tot aici voi rămâne. Nu am unde să plec. Te voi aștepta…!”
„Femeie, știi de I. și nu te supără? Ce e cu tine?” O zgâlțâi ușor, dar nu mă văd decât pe mine. Mă dau un pas în spate. Întorc foaia și țip: „PLEC!”
Ea începe să caute pereții în lipsa mea.
Acum mă foiesc pe un scaun lângă un țigan ce merge și el în I. Văd că pe toată lumea o fascinează orașul acesta micuț. Doar are 3 cafenele și câte o biserică pe metrul pătrat. Splendid, ce mai! Mă întreabă:
„Cum arată?”
Imediat mintea îmi fuge la rochița ei mulată cu 2 dungulițe și la hotărârea din ochi când a spus: „lasă-mă-n pace!”
„Ăăăă?”
„Gara? Cum arată? N-am mai fost pe aicea!”
Oare cum să descrii ceva pe lângă care treci, dar nu îți lasă nicio impresie? „E mare și din multă cărămidă. Coborâm împreună. Nu vă faceți grijă.”
Scoate din traista unsuroasă de jeg un mănunchi de ramuri de brad. Imediat în tot vagonul se simte Crăciunul. Mai lipsesc portocalele și peisajul e complet. Le pune cu grijă pe scaunul din fața lui și începe iar să cotrobăie în sacoșă. Mi se pare că visez și chiar Moșul e aici cu mine. Decât că e negru, miroase a tutun ieftin și are o barbă încolăcită pe toată fața.
„Ia și vâscul acesta. Ai nevoie de noroc în viață.”
„Mulțumesc frumos, nea… (Fac o pauză, poate se prezintă. Se prinde repede.)”
„Ștefan. Toți ai mei îmi zic Fane!”
„Nea Fane ce cauți în Iași?”
„Nu știu. Cred că e mai bine așa. Văd și eu una, alta.”
Se pare că e la fel ca mine un pescăruș în zbor. Ne găsim greu locul în lume, dar știm lângă cine vrem să stăm cu cățel și purcel. I. e mai mult decât o obsesie, e siguranță și protecție. Nu că nu le-aș avea, dar ea e una din acele persoane căreia îi vine natural să iubească fără constrângeri, la nebunie. E o doamnă, dar la ea acasă face ce poftește, domină spațiul și timpul.
Târâș-grăpiș ajung și în orașul ei, cu un buchet mare de vâsc. Îmi simt fiecare deget încleștat pe bucățile de vâsc, aș vrea să îmi apară acum și să o iau în brațe. Parcă văd: „Mey, copilule, ai înnebunit?”
De la frigul din gară alerg spre ea. Așa o să treacă mai repede timpul până ajung la ea, nici nu o să mă mai uit din 5 în 6 minute la mobil să văd dacă m-a sunat. Dar de ce să mă sune? Nu am anunțat-o că vin. Nici nu ar fi avut rost. Ce e între noi îi desparte pe oameni în două categorii: cei care se miră de dragostea noastră și vor și ei să simtă că trăiesc și cei care zboară atât de jos încât nu ar putea vedea ce e frumos nici dacă le-ar răsări în față. Fac și ei umbră pământului…
Mă opresc la intersecție. Normal că e roșu și nu pot traversa. Nu voiam să fie roșu, acum trebuie să o iau pe străduțe labirintice până reușesc să ajung în spatele blocului ei. Stau sprijinită de colțul clădirii și îmi aprind o țigară. Sunt atât de aproape de ea, însă nu pot intra. Pentru puțin timp simt că locuiesc alături de ea, deși un zid gros ne desparte.  Sunt îngrozită că nu știu cum o să reacționeze, că nu știu ce o să se întâmple, că știu… nimic practic.
Să îi bat în ușă, ar crede că sunt colindătorii, să o sun ar intra în panică. Bine, s-ar enerva și ar începe să trântească. De fiecare dată când mă vede, are tendințe maniacale, aruncă un scaun înspre mine, iar când mă îndrept spre ea cu zâmbetul meu acela de „te iubesc, nebuno” lasă totul din mână și face un pas. Suntem într-un cerc al nostru, nimeni nu ar putea să îl facă rectangular sau să îl rupă. Avem proprii noștri poli ce se atrag de fiecare dată.
O sun și aud cum se îndreaptă pe tocuri spre telefon. Acum nu am cum să mai dau înapoi. „Am venit să văd ce mai faci. Ai plecat în grabă și…”
Deschide ușa și ne vedem pentru prima oară. Are o șuviță nebună într-o parte și nu știe ce să spună.
Ea, doamna care poate să domine o clasă o studenți cu doar o privire de șoim, prea albastră ca să mai poți să o contrazici. Îmi face semn să intru și știu că mi-am jucat cartea corect. De la început dorea să vin după ea, să o urmăresc pe drumul acesta, să nu o pierd din ochi și să o am mereu în minte.
Îmi trântesc rucsacul într-un colț, o îmbrățișez și realizez caă e Crăciunul. Scot ramura de vâsc și i-o înmânez așa cum soldații oferă o coroană unei statui. Demn și cu dinții strânși.
I. îmi ia buchețelul și începe să râdă, un râs sănătos din toată inima așa cum numai eu reușeam să o fac să râdă. Pufnesc în râs de râsul ei. „Porumbelul a aterizat, șoimul soarbe din priviri ținta. Restul e de dragoste. Terminat.”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

Despre bunătate sufletească

Ioana pictează - portret experimental -