Noi- Oana Pellea (prima parte)

Dacă globul ăsta, numit Pământ, nu ar fi albastru, ci roşu, am fi foarte complexaţi. Ar fi în spaţiu un imens nas de clown. Poate aşa am înţelege mai multe despre noi. Ce mai faci? Orice ai face, mai e o speranţă. Aud din nou că modestia afişată de un artist e folosită de el doar pentru că ar da bine, şi artiştii cochetează cu modestia. O prostie. Chiar dacă ai încredere în tine, chiar dacă îţi ştii foarte bine valoarea, dacă nu eşti umil şi dacă nu eşti conştient că talentul tău e dat de la Dumnezeu şi că nu îţi aparţine, şi că nu e un merit al tău ci o binecuvântare, înseamnă că n-ai prea înţeles nimic. Cum poţi primi o binecuvântare? Fiind doar umil şi necrezându-te buricul Pământului. Şi în orice caz neîncepând fiecare frază a ta cu EU. A te pune cu EU pe acoperişul universului e chiar un semn de prostie şi nu de cunoaştere a valorii. Iar a-ţi cunoaşte cu adevărat valoarea înseamnă întotdeauna a recunoaşte că eşti doar la începutul drumului. Tot timpul, doar la început. Şi că în faţa ta stă tot timpul un TOT de cunoaştere. Şi atunci cum să nu fii modest, umil şi mai ales recunoscător. Pe toţi care gândesc aşa i-aş ruga frumos să ridice privirea şi să se uite la cerul senin, într-o noapte. Vor înţelege şi vor simţi, că nu ei privesc universul, ci universul îi priveşte pe ei. La radio ni se propune să coborâm în timp până la Avraam. Cum adică să coborâm? În faţa ochilor îmi vin imagini de pe CNN, cu copii care încearcă măşti de gaze, râzând. E ca o joacă. Sunt bucuroşi. Le place, e ceva nou pentru ei. Pentru alţii nu. Închid radioul. O maşină se aude pe stradă mergând cu viteză. În camera mea miroase a linişte. Ce privilegiu! Am certitudinea că bătrânul sau bossul sau Doamne-Doamne stă rezemat de pervaza cerului şi se uită la noi. Azi e frumos şi senin. Atenţie! Vede. Am văzut o operaţie pe cord deschis la Discovery. Singura certitudine este că bucata asta de carne, care se numeşte inimă, lucrează din greu pentru noi. Pompa asta fabuloasă se zbătea în mâinile chirurgului, chiar ca o pasăre care vrea să zboare. Era o încrâncenare şi o luptă extraordinară. Uimirea de a vedea ce este în noi. Dacă am vedea inima pe afară, la vedere, cred că am fi mult mai conştienţi de fiecare clipă. Dar am fi şi mult mai stresaţi. Cum să vezi clipă de clipă, o zbatere fără încetare? Cum ar fi să te plimbi pe Magheru, iarna, şi pe deasupra paltoanelor negre şi gri să vezi inimiile roşii bătând? Ne-am respecta mai mult poate.