Convorbiri

... cu Octavian Paler

"Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier. M-am născut într-o carceră invizibilă şi fără contur, asemenea destinului, şi n-am ieşit niciodată din ea. Aşa se explică faptul că n-am prea avut prieteni. Doar câţiva care nu şi-au dat seama (sau n-au vrut să arate că ştiu) că erau prieteni cu un prizonier, incapabil să iasă din celula lui pentru a se dărui cu totul. Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu. Am iubit, poate, chiar mai intens şi mai dureros decât alţii. Pentru că nu am putut merge până la capătul sentimentelor mele. Am iubit ca prizonier, fără şanasa de a putea evada din limitele mele. Sau din egoismul meu, dacă asta vă sună mai bine, deşi mai curând aş vorbi de un blestem. Deoarece şi în doi -cu rare excepţii- am fost singur. Acest blestem m-a împiedicat să fiu, cum am dorit, cum am tânjit să fiu, generos. Toate elanurile mele spre generozitate s-au izbit, ca de un zid, de nişte inhibiţii care n-au servit decât părţii mediocre din mine. Mi-au limitat sentimentele cele mai nobile, cele mai naturale."