Nu mi s-a mai întâmplat să mă îndrăgostesc de opera unui poet aşa cum m-am îndrăgostit de poeziile şi Iluminaţiile lui Rimbaud. Îi împărtăşesc opinia că poezia trebuie să înglobeze realitatea, nu să se îndepărteze de ea. Sper ca în poeziile mele viitoare să pot face şi eu acest lucru. Eu măcar încerc. Însă îmi este greu să-mi imaginez că-i pot atinge genialitatea.
Vocale
A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur,
Latentele obîrşii vi le voi spune-odată:
A – golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată
A muştelor lipite de-un hoit, jur împrejur;
E – corturi, aburi candizi, umbelă-nfiorată,
Regi albi, gheţari ca lăncii trufaşe, de-oţel pur;
I – purpuri, sînge, rîsul unei frumoase guri
Cuprinsă de mînie, sau de căinţă beată;
U – cicluri, frămîntare a verzilor talazuri,
Adîncă pace-a turmei ce paşte pe islazuri
Şi-a urmelor săpate pe frunţi de alchimie;
O – trîmbiţă supremă cu ţipătul ciudat,
Tăceri pe care Îngeri şi Aştri le străbat
– Omega, rază-n Ochii Săi, pururi viorie!
