Un gest
-confesiunile unui vampir-
-confesiunile unui vampir-
Motto:
„Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”
Nicolae Labiş
În stradă, se uscau băltoace de sânge închegat deasupra cărora dansau un tango stoluri de muşte grase şi verzi. Venea dinspre măcelării duhnet greoi şi dulceag. Tăcerea apăsa tare marele loc, vag puţind. Stătu şi privi.
Era o altă lume faţă de ce cunoscuse. Timpul se schimbase. Vuietul vieţii noi o copleşea, o înspăimânta ca şi cum ar fi putut să o prindă în vârtejul său obositor. Rătătcise prin pustiul pustiurilor, prin deşertul deşerturilor, prin singurătatea singurătăţilor, căutându-L. Răbdase de sete, cu buzele arse şi cu ochii lucind de spaima că nu-L va mai întâlni. Inima ei tânjea după sânge, după oameni, după Lucian. De ce nu venise la marginea deşertului de foc, sau de apă, sau de oameni? De ce nu venise, măcar cu un zâmbet de o clipă să-i amăgească singurătatea, care o apăsa mai rău ca setea de sânge, ca deşertul nesfârşit... Dar el nu venise. Ar fi fost fericită ca măcar o dată să i se pară că îl zăreşte cu tălpile goale pe nisipul de foc. Ar fi fost fericită...
Măcar Dumnezeu o iubeşte. Se poate să-i fie frate. Oricum un binefăcător care îi acordase dreptul de a-l căuta pe Lucian, luându-i însă nemurirea, dar nu şi setea de dragoste, de oameni, de sânge.
Astfel mă încurcasem de tot şi nu mai înţelegeam nimic, oscilarea asta între iubirea de oamnei şi elixirul vieţii mă zăpăcise, şi nu mai ştiu cine sunt şi nu mai ştiu unde sunt, şi nu mai ştiu ce gândesc.
Prin ceaţă, îmi amintesc ce sunt. Sunt un vampir „nedecedat”, un monstru după toate aparenţele. Timpul trece pentru unul ca mine. Greu, dar trece. Ca un câine bătrân şi bolnav. Ca o larvă uriaşă care se întinde şi cuprinde totul. Peste o clipă însă pot fi stăpână absolută peste irreparabile tempus. Peste o clipă pot închide ochii, pot face un gest de iubire, pot omorî pe cineva, pentru ca în următoarea clipă să revin la realitate şi să fi fost absentă de aici şi să nu ştiu ce am făcut, spre a putea părăsi încăperea. Nu ştie nimeni că am fost aici, că am ajutat la... Nimeni nu ştie...absolut nimic. (continuarea altă dată...)
„Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”
Nicolae Labiş
În stradă, se uscau băltoace de sânge închegat deasupra cărora dansau un tango stoluri de muşte grase şi verzi. Venea dinspre măcelării duhnet greoi şi dulceag. Tăcerea apăsa tare marele loc, vag puţind. Stătu şi privi.
Era o altă lume faţă de ce cunoscuse. Timpul se schimbase. Vuietul vieţii noi o copleşea, o înspăimânta ca şi cum ar fi putut să o prindă în vârtejul său obositor. Rătătcise prin pustiul pustiurilor, prin deşertul deşerturilor, prin singurătatea singurătăţilor, căutându-L. Răbdase de sete, cu buzele arse şi cu ochii lucind de spaima că nu-L va mai întâlni. Inima ei tânjea după sânge, după oameni, după Lucian. De ce nu venise la marginea deşertului de foc, sau de apă, sau de oameni? De ce nu venise, măcar cu un zâmbet de o clipă să-i amăgească singurătatea, care o apăsa mai rău ca setea de sânge, ca deşertul nesfârşit... Dar el nu venise. Ar fi fost fericită ca măcar o dată să i se pară că îl zăreşte cu tălpile goale pe nisipul de foc. Ar fi fost fericită...
Măcar Dumnezeu o iubeşte. Se poate să-i fie frate. Oricum un binefăcător care îi acordase dreptul de a-l căuta pe Lucian, luându-i însă nemurirea, dar nu şi setea de dragoste, de oameni, de sânge.
Astfel mă încurcasem de tot şi nu mai înţelegeam nimic, oscilarea asta între iubirea de oamnei şi elixirul vieţii mă zăpăcise, şi nu mai ştiu cine sunt şi nu mai ştiu unde sunt, şi nu mai ştiu ce gândesc.
Prin ceaţă, îmi amintesc ce sunt. Sunt un vampir „nedecedat”, un monstru după toate aparenţele. Timpul trece pentru unul ca mine. Greu, dar trece. Ca un câine bătrân şi bolnav. Ca o larvă uriaşă care se întinde şi cuprinde totul. Peste o clipă însă pot fi stăpână absolută peste irreparabile tempus. Peste o clipă pot închide ochii, pot face un gest de iubire, pot omorî pe cineva, pentru ca în următoarea clipă să revin la realitate şi să fi fost absentă de aici şi să nu ştiu ce am făcut, spre a putea părăsi încăperea. Nu ştie nimeni că am fost aici, că am ajutat la... Nimeni nu ştie...absolut nimic. (continuarea altă dată...)
