Sufăr

Suferința e la ordinea zilei. Toată lumea se plânge de una sau de alta, sindromul victimizării ajungând să mă infecteze chiar și pe mine. Dacă nu mi se acordă atenție la un seminar care îmi place ajung să fac semne obscene cu mâinile prin aer că așa îmi place mie... ADHD-ul e la el acasă!!! Culmea, e că facultatea m-a învățat să țin cu dinții și să argumentez fiecare tâmpenie, să fiu atât de animalică încât să nu-mi mai pese de timpul limitat de 2 ore. Mă lamentez dacă nu primesc un O.K. sau măcar o explicație de ce nu am dreptate. De multe ori, cedez, nu mai îmi pasă de nimic... tac bosumflată și încep să fac desene de Picasso beat, apoi îmi înving plictiseala cu o bârfuliță despre cutăreascu ce a făcut iar șpagatul în mâini sau colega care s-a spânzurat de limbă din prea mult egoism... Mințile mele sunt bătute mărunt chiar la propria mea voce așa că mai bine mă opresc de mila neuronului meu ostil ce strigă: „STOP!” Sufăr, deci mă exist!!!