Era luni, seara, când mi-am dat seama că nu-mi aparțin... țigara nu se etalează frumos între buze și nici măcar nu e de calitate, muzica este dată atât de încet încât îmi aud propria respirație și nu mai simt nimic, nu mai știu ce e aia stimă de sine, respect față de ceilalți, iubirea aproapelui... concepte predate de teologi ambulanți care nu se sfiesc să se dedea la prostii, de câte ori e nevoie ca prezența lor să se facă văzută. Îmi aduc aminte ca prin ceață cât de nătăfleață eram să cred în atât de multe principii pomenite la fiecare slujbă de duminică. Dumnezeu există, îl simt prin fiecare por la naiba!, nu e nevoie să mi se reamintească la fiecare lucru pe care îl fac că dacă nu era Dumnezeu, era vai și amar de fundul meu! Dacă nu aveam eu instinctul puternic de supraviețuire nu trăiam și cu asta, basta. Doamne-Doamne nu e frumos că ai putere de viață și de moarte asupra mea, nu-mi place să am stăpân o entitate invizibilă și indivizibilă. Nu știu ce vrei de la suflețelul meu, dar m-am cam săturat să te tot ascult. Protestez, uite- așa te ignor cum faci și tu! Du-te în colțișorul tău de Rai și roagă-te să-mi întorc fața către tine. Acum sunt cu fața la cearșaf!!!
