-Eşti o fiinţă ciudată,ai o anumită ciudăţenie.
-Oare? E adevărat că (sarcastică)...deseori prefer să stau singură, eu şi gândurile mele, dar asta nu înseamnă că... aşa cum îi spui tu. Eu definesc ceea ce văd, caut sensul ideii în cuvinte, las cuvintele să descopere ideea, iar apoi, simplu, înfăptuiesc, construiesc în concret.
-Am înţeles, hai, lasă! (enervat) Chiar nu înţelegi ce vreau să spun?!
O umbră a infinitului îi apăru Ralucăi pe chip. "Poate că...?" O nelinişte, un rid, două cute adânci pe faţă, numai asta se vedea pe chipul său.
-De ce n-ai plecat?
-De ce nu mă alungi?
-Fiindcă nu vreau.
-Fiindcă nu există o altă "tu".
-Şi totuşi, vrei să pleci.
-Poate.
-Nu mă iubeşti.
(Tăcere mormântală.)
În noaptea aceea, ea înţelese că şi singurătatea îţi poate fi apropiată, că totul nu este decât o căutare în tăceri, frânturi de fraze, iubiri şi zâmbete, spirale răsucite spre Creaţie.
