Domnişoară

Domnişoara este micuţă, blonduţă şi simpăticuţă. La prima vedere. Tot la prima uitătură, cu un zâmbet minunat, spune printre dinţi, fără ca măcar să deschidă gura:
- Nu o suport pe fetişcana asta.
Fetişcana era cu hârţoagele după ea, cu baxul de glumiţe cam răsuflate la ea, cu o uitătură cam trapezistă(strabismul era la el acasă), cu o frează nelinsă de gel. Eram chiar eu. Nu am înţeles prima dată de ce am ajuns subiect de şuetă între fete (a se citi fâţe). Probabil sacoul e de vină, stă cam strâmb pe un corp cam mic. Faptul că cineva mă consideră antipatică nu m-a deranjat, fiindcă nici măcar nu mă cunoştea. În schimb m-am frământat cam vreo pauză şcolară să înţeleg.
Necunoscutul ne este insuportabil. Luăm totul după aparenţe, fără să ne gândim ce e după. Poate vă întrebaţi: după ce? După cortină, după înveliş, după zid, după uşă, după viaţă.
Când m-am aşezat pe scăunel, chipul ţipând într-un colţ în timp ce eu îmi frământam creierii s-a răsucit şi şi-a aruncat voalul. Stăpânirea mea de sine a primit din nou o lovitură puternică.
Mă priveam în ochi pe mine însumi. Simţeam că s-a schimbat ceva... Aveam atâtea

să -i spun... să tacă...să-i explic să...Dar nu-mi mai pasă...