Albul tavanului mereu m-a calmat, nu trebuie decât să văd alb în fața ochilor și gata, îmi revin în corpul ruginit de timp. Remarci cât de veche e o clădire după albul spălăcit, gălbejit, murdărit de atâția ochi care l-au cercetat cu privirea. De obicei, tavanul nu este drept, cel puțin nu am remarcat un tavan perfect drept în țărișoara asta. Are mereu denivelări de spatula lui Dorel, urme de la vechiul tavan care a căzut anul trecut și a trebuit refăcut de același Gigel. Primul lucru pe care îl remarci când ești mic și te joci prin casă ca nebunul, mai bați o minge sau mai faci o întrecere cu mașinile pe niște pereți bătrâni ca tine, e că nu sunt drepți, toți locatarii precedenți au lăsat urme indescriptibile: o bară cu creionul acolo unde ai mai crescut, o dungă cu degetul lăsată de plictiseală, o urmă de ușă trântită atunci când v-ați certat la cuțite și bineînțeles, săgețile și punctele cu pixul sau carioca după caz. Peretele casei devine o expoziție de culori , albul lavabil se pare că nu este chiar atât de spălabil, oricât ai încerca să ștergi urma tabloului cu noi înrămat, ea tot va rămâne. Măcar atât...o pată pe un perete al casei...
