Laudele înlocuiesc prețuirea?

Lăudăm încontinuu, nu ne putem abține să aducem complimente stupide unor lucruri care nu ar trebui să se spună. Știu că am devenit prea abstracă, nici eu nu știu prea bine ce vreau să zic, însă ideea e că mi se pare absurd să lauzi un lucru simplu din viață. Exemplu? Vezi o floare și să spui ca un deștept ce ești: uite o floare frumoasă! De unde știi în primul rând că e frumoasă? În funcție de context, ai văzut-o pe un câmp verde, ea, unica floare roșie sau a fost zărită într-un lan de maci, o floare albastră... deci, frumusețea ajunge să fie un concept comparativ: asta-i urâtă, asta nu-i. Dar dacă celelalte flori ți-au dat impresia că ea este frumoasă numai și numai datorită faptului că o împrejmuiau? Să mă întorc la oile noastre... Lăudăm tot ce vedem în jurul nostru, fiindcă așa avem impresia că ne vom simți mai bine și îi vom face pe ceilalți să se simtă mai bine. Ce se întâmplă dacă ești antisocial și totuși lauzi pe idolul tău, îl ridici în slăvi, îi dai apă la moară, îl binedispui? Asta înseamnă că îți pasă mai mult de cineva decât de propria ta persoană? Sau vrei să crezi că poți ține la cineva nevăzut, neauzit, necunoscut? Dacă te lauzi în gura mare, strigi cât te ține gura că ești cel mai tare din parcare, că creierașul tău nu mai are seamăn... crezi că te apreciezi? Sau ești nesigur pe ce poți, speri și crezi? Mă mai gândesc la ore de noapte și mă rog (sîc!) să nu mă apuce încă somnul...