Florina încă simte privirea surdă a Ralucăi în ceafă. Sunt singurele persoane care nu se feresc de arsuri.
- De ce nu pleci? Fugi! Nu vezi că arde?
- Mi-e greu să cred asta, nu simt nimic. Apropo sunt Florina! Tu?
- Eu vreau să ajung acolo! De ce vor să ne oprească? Să înceteze cu fricile astea! Și așa am întârziat!
Panica îi zburlește părul scurt, ea se ridică în sus și atinge stickerul înroșit cu „Basarabia e România!”. Raluca face primul pas pentru omenire, ultimul pentru ea. Niște flăcări balaurice se aruncă peste ea. Îi sărută buricele degetelor.
Face un gest de a scrie ceva, se vede doar o literă: F.
- De ce nu și-a spus numele? Oare iar s-a ferit de mine, dar atunci de ce mi-a scris numele? Dacă... a vrut să mă avertizeze? (stă pe un scaun roșu prea mare, nu ajunge cu picioarele până jos și decide: „trebuie să o întâlnesc pe cea fără nume! Nici nu știu cum o cheamă și îmi e dor de ea!”)
Florina se uită în stânga și dreapta, pe jos vede un ambalaj de pufuleți, iar înăuntru un pufulete încă se zvârcolea în focurile Raiadului. Ia punga, înghite cu poftă pufuletele, o aruncă fără teamă, se uită drept în foc, la început chiorâș. Simte iubirea flăcărilor, aleargă până la ieșire și o vede plină de fum și scame:
- Cum te cheamă?
- Raluca.
- Fir-ai, cât am fugit ca să te întreb asta! De ce nu ai vrut să-mi spui acolo? În metrou? Înaintea focului?
- Îmi plăcea doar să te privesc de la distanță și mi se părea că ești...
- Cum? Cum?
- Acum știu că ai curaj, atunci erai prea mică.
- Și tu începi?!?
În depărtare un foc mare răsună în căldura ochiului plastifiat de nesomn: „Atenție, se închiiiiddd uuuuușșiiiiileeee!”
