„Marea dormitează,însă urmele uşoare ale apusului de soare râmîn. Pînă în adîncul nopţii nu va mai fi întuneric. Un crepuscul spectral domneşte în pădurea de pini, pe dune, şi dă strălucire nisipului alb al stîncilor, ca o zăpadă- înşelătoare pădure de iarnă învăluită-n tăcere, pe care o străbate, fîlfîind, zborul greoi al unei bufniţe! Fii adăpostul nostru în acest ceas! Pasu-i atît de încet, noaptea-i atîta de clară şi dulce! Şi lin, acolo, respiră marea, şopteşte, întinzîndu-se-n vis. Doreşti s-o revezi? Atunci apropie-te de povîrnişurile alburii ale dunelor şi urcă înfundîndu-te în acel element moale care-ţi curge proaspăt în încălţăminte. Aspru şi stufos, pămîntul coboară în pantă abruptă către fundul prundişului, iar urmele zilei mai colindă încă malul întinderii care aproape că nu se mai vede... Aşază-te colo, sus, pe nisip! Ce prospeţime efemeră, ce moliciune de mătase şi de făină! Curge din pumnul tău închis, ca un şuvoi subţire şi incolor, formînd o grămăjoară. Recunoşti această simţire? Este fuga tăcută a timpului, prin orificiul îngust al clepsidrei, a instrumentului grav şi fragil care dăinuieşte în chilia pustnicului."
