„Amurgul gândurilor”- Emil Cioran

Câteodată am nevoie să-l recitesc pe Cioran, o adorație (sub)conștientă mă atrage spre el:

Atât bucuria, cât şi veselia înviorează, dar una spiritul şi alta simţurile.
Atât un plus, cât şi un minus de viaţă mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă şi o mare furioasă, într-o măsură egală, sunt lipsite de ritm.

Atâta vreme cât ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, suntem iremediabil oameni.

Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele.

Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe - al unei existenţe ce nu-i capabilă decât de ea însăşi.

Când aspiraţia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ţi mai spun nimic.

Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.

Ceva e pozitiv când are o legătură lăuntrică cu viitorul, când creşte spre el.

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire.

Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete.

Tot ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există.

Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.