Nu te uita la mine. Nu te lăsa prostit de masca pe care o port. Da, am o mască, toţi avem. Port o mie de măşti. Măşti pe care mi-e teamă să le scot şi nici una dintre ele nu mă reprezintă. A juca teatru pentru mine e o a doua natură, dar nu te lăsa prostit. Dau impresia că sunt vesel, că mă simt fericit, că totul e însorit şi netulburat pentru mine, că nu am nevoie de nimeni. Dar să nu crezi. Te rog. Port o mască. Dedesubt nu se află nici un fel de mulţumire de sine. Dedesubt se află adevăratul meu eu, confuz, singur, naiv, trist şi curios. Dar masca asta o ascund. Nimeni nu vrea să o vadă. Nimeni nu vrea să o ştie. Tuturor le place masca de porţelan cu zâmbetul până la ureche, cu glume presărate la fiecare cuvânt şi o superficialitate îndoielnică.Nici nu vreau să mă gândesc că unii chiar mă percep astfel. Mă cuprinde frica când realizez că unii nu pot da la o parte masca pentru a-mi vedea adevărata faţă. De ce îmi este frică? Mă tem că privirea ta nu va fi urmată de acceptare. Mă tem că vei avea o părere proastă despre mine, că îţi vei bate joc de mine, iar râsul tău batjocoritor mă va ucide. Mă tem că în adâncul meu sunt un nimic, că tu vei observa şi mă vei respinge. Mă tem...
Aşa că îmi fac jocurile, mă joc ca pe o scenă mare numită viaţă, mă prefac şi mă mint. Toţi ne minţim, că viaţa este frumoasă, că totul este bine, atunci când ni se pun întrebări de genul "Arăt bine aşa?", "Mă crezi prost/proastă?", răspundem într-un mod convenabil pentru a evita certurile, accesele de mânie sau altele asemenea. Eu nu spun nimic din ce plânge în mine, din ce cred ce simt şi ce cred. Aşa că atunci când îmi joc rolul obişnuit nu te lăsa prostit de ce spun. Te rog ascultă cu atenţie şi încearcă să auzi ceea ce nu spun, ceea ce aş vrea să spun. Sincer, nu-mi place să mă ascund. Dar este necesar ca să supravieţuieşti într-o lume a falsurilor. De fapt mi-ar plăcea să fiu eu însumi.
Sunt cineva pe care îl cunoşti foarte bine. Eu sunt fiecare dintre voi...
