Poetica eminesciană


Înţeleasă ca o vastă „concordia discors”, creaţia eminesciană dovedeşte o
unitate indestructibilă, bazată pe un întins şi complicat ansamblu de constelaţii simbolice între planul gândirii şi cel al senzitivităţii. Ambele redimensionate la scara vizionarismului esenţial de către o energie totalizatoare care vizează pe de-o parte desfacerea ordinii universale în numele voinţei eului, şi, pe de alta refacerea acestei ordini într-o summa poetică spirituală.
Astfel ne putem întreba: Eminescu a fost un mit? Cine a făcut din poetul romantic de excepţie o istorie sacră? Poate vasta sa cultură. Poate talentul şi genialitatea sa. Poate opera de o profunzime artistică şi filozofică pe care trecerea anilor, departe de a o „îmbătrâni”, îi sporeşte nimbul de tinereţe, dezvăluindu-i noi zone de frumuseţe; sau, cum ar spune poetul:
„De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va place...”
Cert este că Eminescu şi poetica eminesciană au rămas şi rămân de neatins, astfel încât un poet tânăr a putut scrie asemenea semnificative versuri:
„Pe Eminescu, noi, poeţii tineri
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge,
Cântecele lui fără seamăn
Sunt pentru noi miraj de nepătruns...” (Mihai Beniuc)