Mihai Eminescu este privit ca un continuator genial al bogatei tradiţii artistice naţionale. „Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”, aprecia George Călinescu , neegalatul biograf şi exeget al creaţiei eminesciene. Poetul-metaforă se identifică cu spaţiul şi timpul poporului său, trăieşte istoria, tradiţia şi destinul neamului românesc, printr-o contopire a „geniului individual” cu cel „naţional” şi astfel, opera lui devine „expresia integrală a sufletului românesc”. (Nicolae Iorga)
Încă din anii debutului se poate observa o apropiere a poetului de tot ce alcătuia lumea lui, patria, un adânc sentiment patriotic, poeziile fiind scrise în manieră alecsandriană. Toate acestea se pot observa şi din temele pe marginea cărora se construiesc poeziile: „La Bucovina”, „La mormântul lui Aron Pumnul”, „Din străinătate”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Cea din urmă are aspectul unei invocaţii şi al unei urări, în care tânărul Eminescu vibrează de o emoţie puternică atunci când vorbeşte de „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”. Istoria-temă majoră a liricii eminesciene – trebuie privită ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul său, ca locul schimbărilor, aşa cum apare în „Memento mori”- subintitulată de poet „Panorama deşertăciunilor”. În „Memento mori” istoria se îmbină cu mitul, demonstrând originea şi permanenţa neamului:
„Ăsta-i raiul Daciei veche; a zeilor împărăţie...”
Regăsim, în „Scrisoarea III” glorificarea trecutului prin figura legendară a unui voievod român (Mircea cel Bătrân) şi toate acele sentimente nobile de care Eminescu leagă de obicei istoria veche a poporului român:
„N-avem oşti; dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Încă din anii debutului se poate observa o apropiere a poetului de tot ce alcătuia lumea lui, patria, un adânc sentiment patriotic, poeziile fiind scrise în manieră alecsandriană. Toate acestea se pot observa şi din temele pe marginea cărora se construiesc poeziile: „La Bucovina”, „La mormântul lui Aron Pumnul”, „Din străinătate”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Cea din urmă are aspectul unei invocaţii şi al unei urări, în care tânărul Eminescu vibrează de o emoţie puternică atunci când vorbeşte de „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”. Istoria-temă majoră a liricii eminesciene – trebuie privită ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul său, ca locul schimbărilor, aşa cum apare în „Memento mori”- subintitulată de poet „Panorama deşertăciunilor”. În „Memento mori” istoria se îmbină cu mitul, demonstrând originea şi permanenţa neamului:
„Ăsta-i raiul Daciei veche; a zeilor împărăţie...”
Regăsim, în „Scrisoarea III” glorificarea trecutului prin figura legendară a unui voievod român (Mircea cel Bătrân) şi toate acele sentimente nobile de care Eminescu leagă de obicei istoria veche a poporului român:
„N-avem oşti; dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
