Ai
mei mereu aprind o lumânare mică de ziua mamei. E albă și rotundă. Miroase a
biserică, a bătrâne ce-și fac semnul crucii până jos. O pun la vii, după ce
fratele meu pune una la morți. O dată am întrebat de ce aprindem una de
fiecare. Tata mi-a dat un cot, doar suntem în Biserică, trebuie să tac. Eu cred
că este pentru ea, fata din vis, sora mea avortată.
Până
ce nu te vezi un embrion fără viață, Dumnezeu nu poate face mare lucru din
viața ta. E atâta dragoste în jocul ăsta de a avea pe cineva, de a-ți împărți
ADN-ul cu cineva, de a avea o soră. Și îți dai brusc seama că pentru tine nu
mai e un simplu joc și sfârșești în plânsete.
Tata
iubește și e iubit. El însă iubește prea ușor, fără tragere de inimă, iar mama
prea grav. El e tânăr și are un Oltcit alb, ea e frumoasă și de-abia ieșită de
pe băncile Pedagogicului. El e pătimaș și se înfurie ușor, ea iubește viața
inocent. El o iubește obsesiv pe muzica lui Dan Spătaru, ea îl iubește
distractiv și în tăcere. E o iubire nebună de la care a pornit totul. Dragostea
lor în 1989 însă „nu mai mergea”. Ea a încremenit în anul acela de grație, iar
eu m-am născut din cenușa ei. Ca o pasăre Phoenix. Panta rhei. Marea dragoste a
părinților mei a căpătat viață infinită prin lăsarea de sânge. De ce mă ascund
după deget? Măcar acum să-i dau glas surorii mele.
Continuarea data viitoare
