Fata din vis (continuare)

S-a întâmplat așa. Ele stăteau în fața mea, îmbrăcate în halate albe cu urme de sânge pe mâneci, purpură specifică unor regine ale morții și vieții. După ce au încetat să vorbească despre noul Farmec au luat plicul de la tata cu lei grei. Fără timbru. Doar un plic alb smântânos fără timbru. Oare cât mai costă o bucată de carne zilele astea? Nu-mi închipuisem niciodată că totul se va sfârși în tăcere, că voi sta într-un loc în care nu voi crește, nu voi putea fugi sau nu voi putea purta rochițe. Simțeam că nu mai am aer și că mă sufoc. Încet, dar sigur. Oare de ce se uită așa la mine? Ce-i interesează pe ei să-mi vadă sexul? Mai contează acum? Încerc să strig, „Sunt FATĂ!”,  dar se aude doar un șuierat ultim. Ceasul rotund, acoperit de o peliculă de jeg nu mai anunță ora. Nimic nu mai contează. Asistenta cu dinți ca de cal, doar se spălase cu Cristal, notează anul morții mele: 1989. Mă fixează cu ochi goi, reci și scrie mecanic, 1, una este luna, 9, e zi de sărbătoare, 8, e ziua mamei mele, 9 nu-i zi de sărbătoare. „Două mâini copilul are/Una este luna.”
1989, 11 februarie este ziua mamei mele. Tot atunci sora mea a fost alungată din pântecele mamei mele. În anul acela erau multe serbări: 130 de ani de la formarea statului român modern, 100 de ani de la 1 mai muncitoresc, 100 de ani de la moartea lui Eminescu și 112 ani de la obținerea independenței. Uite așa, de câțiva ani sărbătorim moartea ei, dar și viața noastră. Fără ea, noi am devenit o familie. Cine știe oare cum ar fi fost dacă ea trăia?
S-ar fi jucat cu părul mamei. Ar fi râs la toate desenele cu mâța ce prindea un șoricel, s-ar fi dat în toate leagănele de fier din parcul aflat lângă bloc, ar fi făcut un șotron cu creta pe tot asfaltul, ar fi început să plângă dacă pierdea la elastecul. Nu ar fi spart o minge doar fiindcă i-ar fi făcut o injecție. S-ar fi jucat de-a țară, țară, vrem ostași, vrăbiile, de-a mama și de-a tata, ar fi cumpărat sifon la pahar. Spre deosebire de mine, s-ar fi jucat cu păpușile și nu s-ar fi amestecat la un fotbal cu băieții. La baba-oarba, nu ar fi trișat. I-ar sta părul. S-ar fi îmbrăcat doar în rochițe. Multe, nu ca mine în colanți. Nu ar ști cum e să dai un corner. S-ar fi jucat doar cu păpuși Barbie. Sau Roxanne. Sau Jenny. Nu ar fi făcut întreceri de triciclete. Poate că ar fi făcut haine la păpuși. Ar fi fost tot ce nu am fost eu.
NE-NĂSCUT- adică a nu te naște, a sta cuibărit într-un loc necunoscut, a sta acolo fără iubire, fără mamă, ascuns într-un trecut de care nimeni nu dorește să-și aducă aminte. Povestea mea nu este una tristă, am o soră pe care o port tot timpul în minte, stă în umbra mea și mă veghează de rele. Ai putea spune că e îngerul meu păzitor, dacă crezi în așa ceva. Eu nu mai cred demult.  Oricum amândouă suntem închise în noi înșine. Am mereu probleme, niciodată nu sunt mândră de alegerile pe care le fac, însă mereu le respect, chiar dacă se întâmplă ceva rău. De la un timp vocabularul meu s-a înjumătățit, fiindcă am îmbătrânit. Cuvintele sunt perisabile și oamenii nu mai au timp de ele.

La televizorul din colț, Bosquito îi aduce mamei aminte de fata din vis prin versurile:  „Strânge-mă-n brațe iubește-mă asta vreau, asta vreau/Fericire-n schimb am să-ți dau, am să-ți dau, am să-ți dau/Păstrează-mă doar ca pe-un dar.” Îmi aruncă o privire îngrijorată. Iarăși m-am tăiat din greșeală cu un cuțit de bucătărie. Nici măcar nu știu să tai un măr. E prea roșu. Eu sunt un 10, cel puțin asta a fost nota dată la naștere și cel de-al 3-lea copil al familiei. M-am născut la 2 ani după ce sora mea a fost avortată. Nu prea înțeleg de ce, oricum vorbesc de morți numai de bine. Schimb canalul. Nu-mi place când mama se întristează. “It’s my life, don’t you forget/ It’s my life, it never ends” hăuie dintr-un televizor de mâna a 7-a care culmea, prinde VH1 Classic. O umbră de clasicism în atâta naturalism marca Zola din casa Voiteanu. Numai aici de creșterea sau descreșterea educației copiilor se ocupă mama sau Big Mama cum o alintăm noi de când ne-am englezit. I-am putea spune și mama HTA 3, de parcă 3-ul ăsta ar fi blestemat întreaga familie. Unde ești tu, surioară acum? O exista un Rai al nenăscuților?
Am auzit de existența unei fete ce a fost în familia mea, iar când am înțeles că sunt doar o continuare a existenței surorii mele m-am decis să scriu. Era singura modalitate prin care puteam înțelege ce s-a întâmplat dinaintea Revoluției, dinaintea vieții mele, a cunoscutului. Fiecare pas de a afla ce s-a întâmplat când mama a avortat-o nu m-a întristat, nu am știut cum să reacționez, nu se vorbește niciodată despre avorturile ilegale de atunci. Și chiar dacă s-ar vorbi, ce sens ar mai avea? Morții tot morți rămân fie că vrei, fie că nu vrei. Iar în familie, bolile, sexul și avorturile nu sunt subiect la care să muști ușor din pâine. Ce-i drept se mai vorbește de păduchii luați de la un copil în perioada pantalonilor umezi, de juliturile din genunchii peticiți cu plasturi, de strabismul înnăscut. De câteva ori mi s-a reproșat că nu aș fi ca „fata din vis”.  

Prima oară când am aflat de ea era când am scotocit după poze. Îmi băgasem tot capul într-un dulap după diapozitive. Și poze. Mama obișnuia să ne pună înainte de culcare diapozitive. Avea o groază de cutiuțe mici pe care era scris câte o poveste. „Puișorul cel moțat”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Scufița roșie” erau cele mai folosite. Nici măcar nu le mai băga în cutiuțe. Și așa le vedeam ca disperata. Printre ele se ascundea și un teanc de fotografii aruncate. Împrăștiate care încotro. Nu mai înțelegeai nimic. Pe unele cineva scrisese anii, altele chiar aveau câte un citat pe spate. Nu erau puse deloc în ordine, nici măcar nu erau frumos aranjate în album. O raritate. Trebuia să văd ce e cu ele. La cele din album nu mă uitam. Ai mei le puseseră sus, să nu umblăm cu mâinile murdare pe ele. Mă uit la fiecare poză după mama sau tata, însă nu se vedeau. Sau poate mama era fetița aceea cu panglicuțe ce primea un premiu. Nu știu. Nu am întrebat. La fundul teancului, o văd pe mama. Îmbujorată, stătea lângă tata și se priveau cu dragoste. Știu asta, fiindcă îi mai vedeam așa. Dar din ce în ce mai rar. Acolo mama avea burta mare și așa cum știam de la copii asta însemna că avea un bebe în burtă. Pe poză era scris un 8 si un 9. Cu virgula sus, asta însemna anul. Eu mă născusem în 1991, deci clar nu eram eu. Dar atunci cine?
Mamaia mea, doar crescusem la ea primii 3 ani din viață, mi-a povestit despre fata din vis. Doar o bâzâisem despre poza aia. „Maicăta a trebuit să facă avort. Avea o fetiță. Așa i-au spus femeile de acolo. După aia a făcut un an tratament. Îi dădea doctora diverse medicamente. Și s-a chinuit să te facă. Să vezi ce bucuroasă a fost când a văzut că ești fată!”
Fata din vis... Nici măcar nu are nume. Fata din vis... Oare cine ești?
Dacă aș ști ce înseamnă, poate mi-ar fi mai ușor să trăiesc. Nu de alta, dar chiar vreau să fiu ca ea. Am ajuns să o întreb pe mamaie, cum își imaginează ea că ar fi arătat? Ar fi fost blondă, mă fac blondă. Sunt dispusă să fac totul pentru a fi ea. Știu că nu e posibil. Eu sunt tot eu. Poate ideea asta de a fi ca ea a pornit de la faptul că nu am cunoscut-o. Decât să devin o copie a ei, mai bine ar fi trăit. Dar dacă ea nu murea, eu unde aș fi fost? Dacă nu era avortată, eu nu aș fi fost nici măcar în plan. Sunt sigură de asta.

Mai bine să întreb. Decât să presupun, mai bine o întreb direct pe mama. Ea știe totul. Săraca mama, nici acum nu poate să-și amintească nenăscuta... Sau poate refuză. Mintea oricum nu mai era la locul ei în momentul avortului, inima înregistra totul la intensitate maximă, bătaie după bătaie. Fata i s-a arătat în vis îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline albe, cu 2 codițe negre, o fetiță oprită din creștere. Eu mă înalț în locul ei. Iau puțin vin din cămară, vin vechi de țară și îi spun mamei să stea pe scaun. E 11 februarie 2013. E vremea să bem în cinstea ei. Mama cade pe gânduri și nu știe ce să creadă. Ce mi-a venit să întreb de sora mea? Doar e atât de mult timp de atunci. Începe să-mi povestească încet, rar, iar vinul mă face să iau foc. Ca o pasăre Phoenix.

„Îmi aduc aminte de masa înaltă, plină de sânge, prea roșie la cât de ruptăcită era prin colțuri. Sângele este al meu. Este prea mult. E atât de mult, încât curge picurând pe gresia pătrățoasă. Nu înțeleg de ce nu vor să șteargă mai repede. Sângele îmi face rău. Cineva vorbește că e fată, dar nu vor să mi-o arate. Spun că a curs mult, fiindcă s-a încăpățânat să iasă.” îmi spune mama și eu mă întreb: oare cum ar fi fost viața mea ca ea? M-aș mai fi născut? Nu cred. Ridic paharul, îmi pun restul de vin și îl beau dintr-o suflare. E roșu. Prea roșu. Deja pulsează prin toate oasele.
Mă doare coloana. Cred că am purtat-o prea mult în spate pe sora mea avortată.  


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

Despre bunătate sufletească

Ioana pictează - portret experimental -