S-a întâmplat așa. Ele stăteau în fața mea, îmbrăcate în
halate albe cu urme de sânge pe mâneci, purpură specifică unor regine ale
morții și vieții. După ce au încetat să vorbească despre noul Farmec au luat
plicul de la tata cu lei grei. Fără timbru. Doar un plic alb smântânos fără
timbru. Oare cât mai costă o bucată de carne zilele astea? Nu-mi închipuisem
niciodată că totul se va sfârși în tăcere, că voi sta într-un loc în care nu
voi crește, nu voi putea fugi sau nu voi putea purta rochițe. Simțeam că nu mai
am aer și că mă sufoc. Încet, dar sigur. Oare de ce se uită așa la mine? Ce-i
interesează pe ei să-mi vadă sexul? Mai contează acum? Încerc să strig, „Sunt
FATĂ!”, dar se aude doar un șuierat ultim.
Ceasul rotund, acoperit de o peliculă de jeg nu mai anunță ora. Nimic nu mai
contează. Asistenta cu dinți ca de cal, doar se spălase cu Cristal, notează
anul morții mele: 1989. Mă fixează cu ochi goi, reci și scrie mecanic, 1, una
este luna, 9, e zi de sărbătoare, 8, e ziua mamei mele, 9 nu-i zi de
sărbătoare. „Două mâini copilul are/Una este luna.”
1989,
11 februarie este ziua mamei mele. Tot atunci sora mea a fost alungată din
pântecele mamei mele. În anul acela erau multe serbări: 130 de ani de la
formarea statului român modern, 100 de ani de la 1 mai muncitoresc, 100 de ani
de la moartea lui Eminescu și 112 ani de la obținerea independenței. Uite așa,
de câțiva ani sărbătorim moartea ei, dar și viața noastră. Fără ea, noi am
devenit o familie. Cine știe oare cum ar fi fost dacă ea trăia?
S-ar
fi jucat cu părul mamei. Ar fi râs la toate desenele cu mâța ce prindea un
șoricel, s-ar fi dat în toate leagănele de fier din parcul aflat lângă bloc, ar
fi făcut un șotron cu creta pe tot asfaltul, ar fi început să plângă dacă
pierdea la elastecul. Nu ar fi spart o minge doar fiindcă i-ar fi făcut o
injecție. S-ar fi jucat de-a țară, țară, vrem ostași, vrăbiile, de-a mama și
de-a tata, ar fi cumpărat sifon la pahar. Spre deosebire de mine, s-ar fi jucat
cu păpușile și nu s-ar fi amestecat la un fotbal cu băieții. La baba-oarba, nu
ar fi trișat. I-ar sta părul. S-ar fi îmbrăcat doar în rochițe. Multe, nu ca
mine în colanți. Nu ar ști cum e să dai un corner. S-ar fi jucat doar cu păpuși
Barbie. Sau Roxanne. Sau Jenny. Nu ar fi făcut întreceri de triciclete. Poate
că ar fi făcut haine la păpuși. Ar fi fost tot ce nu am fost eu.
NE-NĂSCUT-
adică a nu te naște, a sta cuibărit într-un loc necunoscut, a sta acolo fără
iubire, fără mamă, ascuns într-un trecut de care nimeni nu dorește să-și aducă
aminte. Povestea mea nu este una tristă, am o soră pe care o port tot timpul în
minte, stă în umbra mea și mă veghează de rele. Ai putea spune că e îngerul meu
păzitor, dacă crezi în așa ceva. Eu nu mai cred demult. Oricum amândouă suntem închise în noi înșine.
Am mereu probleme, niciodată nu sunt mândră de alegerile pe care le fac, însă
mereu le respect, chiar dacă se întâmplă ceva rău. De la un timp vocabularul
meu s-a înjumătățit, fiindcă am îmbătrânit. Cuvintele sunt perisabile și
oamenii nu mai au timp de ele.
La
televizorul din colț, Bosquito îi aduce mamei aminte de fata din vis prin
versurile: „Strânge-mă-n brațe
iubește-mă asta vreau, asta vreau/Fericire-n schimb am să-ți dau, am să-ți dau,
am să-ți dau/Păstrează-mă doar ca pe-un dar.” Îmi aruncă o privire îngrijorată.
Iarăși m-am tăiat din greșeală cu un cuțit de bucătărie. Nici măcar nu știu să
tai un măr. E prea roșu. Eu sunt un 10, cel puțin asta a fost nota dată la
naștere și cel de-al 3-lea copil al familiei. M-am născut la 2 ani după ce sora
mea a fost avortată. Nu prea înțeleg de ce, oricum vorbesc de morți numai de
bine. Schimb canalul. Nu-mi place când mama se întristează. “It’s
my life, don’t you forget/ It’s my life, it never ends” hăuie dintr-un televizor de mâna a 7-a care culmea, prinde VH1
Classic. O umbră de clasicism în atâta naturalism marca Zola din casa Voiteanu.
Numai aici de creșterea sau descreșterea educației copiilor se ocupă mama sau
Big Mama cum o alintăm noi de când ne-am englezit. I-am putea spune și mama HTA
3, de parcă 3-ul ăsta ar fi blestemat întreaga familie. Unde ești tu, surioară
acum? O exista un Rai al nenăscuților?
Am
auzit de existența unei fete ce a fost în familia mea, iar când am înțeles că
sunt doar o continuare a existenței surorii mele m-am decis să scriu. Era
singura modalitate prin care puteam înțelege ce s-a întâmplat dinaintea
Revoluției, dinaintea vieții mele, a cunoscutului. Fiecare pas de a afla ce s-a
întâmplat când mama a avortat-o nu m-a întristat, nu am știut cum să
reacționez, nu se vorbește niciodată despre avorturile ilegale de atunci. Și
chiar dacă s-ar vorbi, ce sens ar mai avea? Morții tot morți rămân fie că vrei,
fie că nu vrei. Iar în familie, bolile, sexul și avorturile nu sunt subiect la
care să muști ușor din pâine. Ce-i drept se mai vorbește de păduchii luați de
la un copil în perioada pantalonilor umezi, de juliturile din genunchii
peticiți cu plasturi, de strabismul înnăscut. De câteva ori mi s-a reproșat că
nu aș fi ca „fata din vis”.
Prima
oară când am aflat de ea era când am scotocit după poze. Îmi băgasem tot capul
într-un dulap după diapozitive. Și poze. Mama obișnuia să ne pună înainte de
culcare diapozitive. Avea o groază de cutiuțe mici pe care era scris câte o
poveste. „Puișorul cel moțat”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Scufița roșie” erau
cele mai folosite. Nici măcar nu le mai băga în cutiuțe. Și așa le vedeam ca
disperata. Printre ele se ascundea și un teanc de fotografii aruncate.
Împrăștiate care încotro. Nu mai înțelegeai nimic. Pe unele cineva scrisese
anii, altele chiar aveau câte un citat pe spate. Nu erau puse deloc în ordine,
nici măcar nu erau frumos aranjate în album. O raritate. Trebuia să văd ce e cu
ele. La cele din album nu mă uitam. Ai mei le puseseră sus, să nu umblăm cu
mâinile murdare pe ele. Mă uit la fiecare poză după mama sau tata, însă nu se
vedeau. Sau poate mama era fetița aceea cu panglicuțe ce primea un premiu. Nu
știu. Nu am întrebat. La fundul teancului, o văd pe mama. Îmbujorată, stătea
lângă tata și se priveau cu dragoste. Știu asta, fiindcă îi mai vedeam așa. Dar
din ce în ce mai rar. Acolo mama avea burta mare și așa cum știam de la copii
asta însemna că avea un bebe în burtă. Pe poză era scris un 8 si un 9. Cu
virgula sus, asta însemna anul. Eu mă născusem în 1991, deci clar nu eram eu.
Dar atunci cine?
Mamaia
mea, doar crescusem la ea primii 3 ani din viață, mi-a povestit despre fata din
vis. Doar o bâzâisem despre poza aia. „Maicăta a trebuit să facă avort. Avea o
fetiță. Așa i-au spus femeile de acolo. După aia a făcut un an tratament. Îi
dădea doctora diverse medicamente. Și s-a chinuit să te facă. Să vezi ce
bucuroasă a fost când a văzut că ești fată!”
Fata
din vis... Nici măcar nu are nume. Fata din vis... Oare cine ești?
Dacă
aș ști ce înseamnă, poate mi-ar fi mai ușor să trăiesc. Nu de alta, dar chiar
vreau să fiu ca ea. Am ajuns să o întreb pe mamaie, cum își imaginează ea că ar
fi arătat? Ar fi fost blondă, mă fac blondă. Sunt dispusă să fac totul pentru a
fi ea. Știu că nu e posibil. Eu sunt tot eu. Poate ideea asta de a fi ca ea a
pornit de la faptul că nu am cunoscut-o. Decât să devin o copie a ei, mai bine
ar fi trăit. Dar dacă ea nu murea, eu unde aș fi fost? Dacă nu era avortată, eu
nu aș fi fost nici măcar în plan. Sunt sigură de asta.
Mai
bine să întreb. Decât să presupun, mai bine o întreb direct pe mama. Ea știe
totul. Săraca mama, nici acum nu poate să-și amintească nenăscuta... Sau poate
refuză. Mintea oricum nu mai era la locul ei în momentul avortului, inima
înregistra totul la intensitate maximă, bătaie după bătaie. Fata i s-a arătat
în vis îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline albe, cu 2 codițe negre, o
fetiță oprită din creștere. Eu mă înalț în locul ei. Iau puțin vin din cămară,
vin vechi de țară și îi spun mamei să stea pe scaun. E 11 februarie 2013. E
vremea să bem în cinstea ei. Mama cade pe gânduri și nu știe ce să creadă. Ce
mi-a venit să întreb de sora mea? Doar e atât de mult timp de atunci. Începe
să-mi povestească încet, rar, iar vinul mă face să iau foc. Ca o pasăre
Phoenix.
„Îmi
aduc aminte de masa înaltă, plină de sânge, prea roșie la cât de ruptăcită era
prin colțuri. Sângele este al meu. Este prea mult. E atât de mult, încât curge
picurând pe gresia pătrățoasă. Nu înțeleg de ce nu vor să șteargă mai repede.
Sângele îmi face rău. Cineva vorbește că e fată, dar nu vor să mi-o arate. Spun
că a curs mult, fiindcă s-a încăpățânat să iasă.” îmi spune mama și eu mă
întreb: oare cum ar fi fost viața mea ca ea? M-aș mai fi născut? Nu cred. Ridic
paharul, îmi pun restul de vin și îl beau dintr-o suflare. E roșu. Prea roșu.
Deja pulsează prin toate oasele.
Mă
doare coloana. Cred că am purtat-o prea mult în spate pe sora mea avortată.
