O clipă de pace *o povestire scrisă acum 5 ani, imediat după ce citisem Tess D'Urberville de Thomas Hardy

Răscoaptă şi îmbătrânită,vara-şi aruncă anatema frunzelor. Adormită,pădurea este condamnată la o fericire veşnică.
Locul hărăzit iubirii semăna cu un izvor în care se rotea sufletul lumii: acea sevă ce răzbate prin frunze şi pietre, preschimbând copacii în suflete nepereche.
Ea trăia cu natura ,o vedea şi-i vorbea înflăcărată de o iubire platonică. Nu se putea despărţi de pădure ,singura ei mamă pe care o cunoscuse. Ochii ei ca albăstrelele picurate cu roua cerului înalt, obrajii din petale de trandafir sălbatic, buzele din muşcată îmbobocită, iar părul ca o mătase de porumb stropită cu raze de soare erau darurile mamei naturi .
De fiecare dată ofta, gândindu-se la singurătatea ei şi la viaţa care trebuie să meargă înainte. „Cât o mai merge… Odată mă voi contopi cu pământul,un bulgăre de viaţă ca şi mine.” Din cauza acestor gânduri nu se deşteptă până când pădurea se întunecă de venirea nopţii şi dintr-un boschet ,o păsărică sfioasă începu să dea drumul viersului său cu toată puterea . În acel anotimp melancolic aceasta creă o atmosferă şi mai contrastantă ,transformând totul în zi.
În lumina noii dimineţi în ţărână ,larvele cereau adăpost unui trup chinuit de viaţă. Din ochii ei blânzi prinseră să se rostogolească două şiruri de mărgele reci,care o mângâiau în somnul ei dulce. Luminiţele de prospeţime a spiritului priveau încă pământul,căruia îi dăduse ultima sărutare.
Această fată tristă şi singuratică căpătă astfel o înfăţişare a unei făpturi ,care îmbrăţişase calitatea înălţătoare a unui umanism ideal. Pentru o clipă pacea se instaură în sufletul ei ,iar vântul şopti printre lacrimi amare: „A intrat singură în lume şi a plecat singură din lumina ei…”.