I
Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat
-în mine şi în tine-
doar tu, pe axa irisului,
înveţi geometria sferelor albastre
iar eu, din centru
nu mai aştept timpul.
În umbra ta
râde sufocată ziua.
Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat
-în mine şi în tine-
doar tu, pe axa irisului,
înveţi geometria sferelor albastre
iar eu, din centru
nu mai aştept timpul.
În umbra ta
râde sufocată ziua.
II
Parcă văd:
sub clopot de magmă
primeam ungerea
ca pe ceva firesc;
am ales: doi oameni,
spate în spate,
necunoscându-se,
văd universul în nopţi
cu boabe de rouă în locul
ochilor nefireşti,
înmiiţi, de un negru de astru.
III
Am ocolit durerea, deci adevărul.
Nu ne era interzis
să ne minţim sufletul ?
IV
Ocolim singurătatea,
deci adevărul.
Pentru a nu-l răni
pe cel de-aproape
ne credem actori în
roluri de excelenţă.
Ocolim sfârşitul,
deci adevărul.
Pentru a nu pleca,
ne minţim conştiinţa
ce sălăşluieşte în noi.
Vom spune o minciună
cu tentă de-adevăr:
„Taci, tu, suflete, căci noi
nu vom pleca,
ci vom rămâne veşnic aici,
între spaţiile barbiliene,
îndoiţi, întreiţi,
veşnici.”
„Taci, tu suflete! Îţi interzic singurătatea!”
deci adevărul.
Pentru a nu pleca,
ne minţim conştiinţa
ce sălăşluieşte în noi.
Vom spune o minciună
cu tentă de-adevăr:
„Taci, tu, suflete, căci noi
nu vom pleca,
ci vom rămâne veşnic aici,
între spaţiile barbiliene,
îndoiţi, întreiţi,
veşnici.”
„Taci, tu suflete! Îţi interzic singurătatea!”
