Toată lumea e acum cu fecebuiala...chiar și eu sunt atinsă de această boală incurabilă, dependența se instalează rapid, nu poți să scapi de ea chiar dacă ai dori... E același fenomen ce implică oameni : societatea , indiferent de e virtuală sau umană. În virtual te poți pretinde super, cu creierul cât o nucă, cu un fățău drăguț ce numai o mamă l-ar putea iubi. Pițipoancele își pun poze cu ele din toate pozițiile, cu o nouă coafură zmotocită în fiecare poză, cocălarii se bucură de antipatia mea, iar mai mereu dai nas în nas cu o idee bună , dar care nu o iei în seamă în amalgamul de informații inutile și poze șuchii. Fecebuiala e extraordinară când vorbești cu rudele din depărtare sau cu prietenii plecați peste mări și țări, dușmanii îți devin prieteni și totul e albastru cu alb pentru moment, Fecebuc.
Se afișează postările cu eticheta micimi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta micimi. Afișați toate postările
Tavanul
Albul tavanului mereu m-a calmat, nu trebuie decât să văd alb în fața ochilor și gata, îmi revin în corpul ruginit de timp. Remarci cât de veche e o clădire după albul spălăcit, gălbejit, murdărit de atâția ochi care l-au cercetat cu privirea. De obicei, tavanul nu este drept, cel puțin nu am remarcat un tavan perfect drept în țărișoara asta. Are mereu denivelări de spatula lui Dorel, urme de la vechiul tavan care a căzut anul trecut și a trebuit refăcut de același Gigel. Primul lucru pe care îl remarci când ești mic și te joci prin casă ca nebunul, mai bați o minge sau mai faci o întrecere cu mașinile pe niște pereți bătrâni ca tine, e că nu sunt drepți, toți locatarii precedenți au lăsat urme indescriptibile: o bară cu creionul acolo unde ai mai crescut, o dungă cu degetul lăsată de plictiseală, o urmă de ușă trântită atunci când v-ați certat la cuțite și bineînțeles, săgețile și punctele cu pixul sau carioca după caz. Peretele casei devine o expoziție de culori , albul lavabil se pare că nu este chiar atât de spălabil, oricât ai încerca să ștergi urma tabloului cu noi înrămat, ea tot va rămâne. Măcar atât...o pată pe un perete al casei...
Laudele înlocuiesc prețuirea?
Lăudăm încontinuu, nu ne putem abține să aducem complimente stupide unor lucruri care nu ar trebui să se spună. Știu că am devenit prea abstracă, nici eu nu știu prea bine ce vreau să zic, însă ideea e că mi se pare absurd să lauzi un lucru simplu din viață. Exemplu? Vezi o floare și să spui ca un deștept ce ești: uite o floare frumoasă! De unde știi în primul rând că e frumoasă? În funcție de context, ai văzut-o pe un câmp verde, ea, unica floare roșie sau a fost zărită într-un lan de maci, o floare albastră... deci, frumusețea ajunge să fie un concept comparativ: asta-i urâtă, asta nu-i. Dar dacă celelalte flori ți-au dat impresia că ea este frumoasă numai și numai datorită faptului că o împrejmuiau? Să mă întorc la oile noastre... Lăudăm tot ce vedem în jurul nostru, fiindcă așa avem impresia că ne vom simți mai bine și îi vom face pe ceilalți să se simtă mai bine. Ce se întâmplă dacă ești antisocial și totuși lauzi pe idolul tău, îl ridici în slăvi, îi dai apă la moară, îl binedispui? Asta înseamnă că îți pasă mai mult de cineva decât de propria ta persoană? Sau vrei să crezi că poți ține la cineva nevăzut, neauzit, necunoscut? Dacă te lauzi în gura mare, strigi cât te ține gura că ești cel mai tare din parcare, că creierașul tău nu mai are seamăn... crezi că te apreciezi? Sau ești nesigur pe ce poți, speri și crezi? Mă mai gândesc la ore de noapte și mă rog (sîc!) să nu mă apuce încă somnul...
Plictiseală
Nu credeam că o voi spune vreodată, dar mă plictisesc de moarte făcând aceleași lucruri pe care și așa nimeni nu le apreciază. Mediocritatea unora atinge înălțimi de nedescris, dar cum au darul să ne critice, o fac chiar foarte bine. Mă enervează părerea unora despre mine sau despre alții, dar dacă nu dai din cioc sau nu-ți pasă de viața unor pițipoance se consideră că ești ciudată, fată, ciudată! Pur și simplu nu-mi pasă că aia s-a combinat cu marele barosan ce umblă numai prin fratelli cu prințesa lui și totuși, o pomenesc aici cu titlul care i se cuvine: PRINȚESĂ. Plictisitoare sunt viețile lor, cu plimbări sub clar de bec obscur prin club, cu paharele lor ținute cu degetul micuț ridicat în susuț, cu rochiile lor strânse pe trup ca un sălămior de Sibiu ce se strecoară printre barosani. Cred că ați observat că în cluburile de fițe umblă numai așa ziși bărbați, cu burta de gravizi în 7 luni și cu portofelul dolofan de bani să-l vadă fetița lui, preferabil minoră, că doar de, omul se respectă... După aceea, trebuie să suport cu stoicism și culorile lor intense de pe mușchii lor frumos articulați la sală. Pițiponci sunt mulți și de fiecare dată mă voi hăhăi când îi voi vedea, așa că dacă mă vedeți râzând prostește să știți că tocmai i-am văzut pe ei, MINUNAȚII. Postarea asta nu-și prea are rostul, dar așa cum v-am zis de la început: mă plictisesc!!!
La colț
Era luni, seara, când mi-am dat seama că nu-mi aparțin... țigara nu se etalează frumos între buze și nici măcar nu e de calitate, muzica este dată atât de încet încât îmi aud propria respirație și nu mai simt nimic, nu mai știu ce e aia stimă de sine, respect față de ceilalți, iubirea aproapelui... concepte predate de teologi ambulanți care nu se sfiesc să se dedea la prostii, de câte ori e nevoie ca prezența lor să se facă văzută. Îmi aduc aminte ca prin ceață cât de nătăfleață eram să cred în atât de multe principii pomenite la fiecare slujbă de duminică. Dumnezeu există, îl simt prin fiecare por la naiba!, nu e nevoie să mi se reamintească la fiecare lucru pe care îl fac că dacă nu era Dumnezeu, era vai și amar de fundul meu! Dacă nu aveam eu instinctul puternic de supraviețuire nu trăiam și cu asta, basta. Doamne-Doamne nu e frumos că ai putere de viață și de moarte asupra mea, nu-mi place să am stăpân o entitate invizibilă și indivizibilă. Nu știu ce vrei de la suflețelul meu, dar m-am cam săturat să te tot ascult. Protestez, uite- așa te ignor cum faci și tu! Du-te în colțișorul tău de Rai și roagă-te să-mi întorc fața către tine. Acum sunt cu fața la cearșaf!!!
Dosare
Am dosare peste dosare despre fiecare lucru ce mă înconjoară, îmi exprim părerea despre orice, oricând, oriunde. Vorbesc încontinuu de dragul conversației și mă oprește doar o idee a celuilalt. Așa se dezvoltă o prietenie frumoasă dintre noi doi, tu asculți în timp ce tac, iar când eu vorbesc, tu mă completezi fără vorbe care dor, fără să te uiți după ajutorul DEX-ului în stânga și dreapta. Dosarele umplu încăperea de cămin, sunt așezate pe culori mixate în funcție de ritmul unor piese psihedelice că doar hipsterii sunt la modă acum. Am dosare peste dosare și nu le dau nimănui să le xeroxeze, lăsați-mi memoria în pace!!!
Somn
Mereu mi-a plăcut să dorm cu orele, zilele, nimeni să nu mă deranjeze, să nu mă mișc din aceeași poziție. Probabil fiindcă reușeam să visez, să creez tot ce vroiam din idei suprapuse peste imagini. Elementul surpriză era când cisam ceva ce nu avea conexiune cu realitatea, ceva ce n-am văzut niciodată în mod conștient. Somnul de 10 ore e revigorant pentru mine, îmi încarc bateriile și sunt gata,dar și somnicul de 4-5 ore îmi priește, sunt alertă toată ziua. Dorm la ore extreme, ori prea devreme, ori prea târziu. Nu uit însă când trebuie să mă scol și aud de fiecare dată propriul meu ceas. Nu mă trezesc la zgomote puternice, ci mă fac ca un cocon și dorm în continuare. Dorm 10 ore, deoarece pierd multe ore în insomnii totale, flashback-uri din amintiri, idei pe care trebuie să le notez și bineînțeles, gânduri aiurea, toate nu mă lasă să adorm liniștită. Când ești insomniac și ai încercat toate metodele de a adormi ca număratul oilor (pot să număr până la infinit că tot nu adorm), ceaiuri (îmi dau un sentiment de zen al corpului, însă rotițele minții se tot învârt) și alte metode băbești brevetate de generații întregi, numai viziunile cum că te afli într-un loc liniștit și fără animale te adoarme. Animalele îmi distrag atenția, mă înfricoșează și îmi vine să fug așa că nu funcționează să visez că mă joc cu un cățeluș. Și somnul tot nu se prinde de mine...mă frustrează jocul ăsta de-a stinge becul fluorescent din capul meu.
„Dragoste fără odihnă”- Johann Wolfgang Goethe

Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!
Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!
Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!
Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!
Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!
Sorry, no connection found !
Creativitatea se manifestă în modurile cele mai bizare: atunci când ești în super-megamarket și stai la o casă infernal de anostă, când faci primii pași pe zăpada congelată la -2.20, construiești pe facebook diverse ferme în universuri paralele sau stai la un curs inodor și incolor. Ideea înălțătoare te provoacă să cugeți dacă este chiar ideea ta sau ai aflat-o pe căi ezoterice din cărți electronice cu un scris mic cât puricele. La mine, creierul este programat genetic să simtă totul în imagini scurte, de câteva minute, secvențe de viață surprinse atât de bine încât doar pe ele mi le amintesc. Memoria mea alzhimerică își dă singură refresh. În rest, stă în hibernare, lipind gesturi și fețe. De ar găsi și vocea potrivită...
Am luat-o pe căi ... naturale
De când cu examenele, am început să mă dau pe naturiste... iaurturi cu diverse fructe mai mult sau mai puțin exotice, mâncăruri răcoritoare made in frigiderus, bomboane care îți ridică glicemia instant și cafea la litru. Mai trebuie menționat și faptul că beau mult... mă îmbăt cu apă rece de la chiuvetă și hectolitri de ceai. Ca prin minune, am descoperit ceaiul negru indian, atât de tare de îți țiuie urechile și val-vârtej te pui cu burta pe carte. Mâine am primul meu examen, „Gândire critică și scriere academică”, pentru inițiați, doar gâscă (GCSA). Stau ca pe ghimpi... Doamne, m-am schimbat (sic!), trăiesc în comuniune cu natura, ajută-mă să-mi vină mintea la cap pentru a răspunde la întrebările ce m-au frământat toată viața, să reușesc o parafrazare și o referință și gata! am trecut examenul ... ca gâsca prin apă!
Frustrări
By Florina ianuarie 19, 2012
bad day, la lumânarea unui gând, micimi, plusurile şi minusurile vieţii
Toți avem frustrările noastre, unele mai puțin sau mai mult relevante celorlalți. Ce îmi pasă mie că Ionel de la 3 are gândaci cât casa, femeia de la aprozar se plânge că moare de frig și nimeni nu-i ia mai nimic, domnul de la chioșcul de ziare spune tuturor că X este de vină pentru tot, o colegă nu-și găsește cursurile printre hârțogăriile pe care le are, iar eu nu am mai scris o poezie de un car de vreme. De ce oare? În vremuri ca acestea am impresia că orice vers nu-și are rostul, când peste tot se urlă și se cântă, poezia tace. Gândurile mele fanteziste protestează în felul lor, iar venirea sesiunii agravează o frustrare veche de când lumea: dacă dau greș? Pe străzile din București, nimeni nu se gândește la faptul că sloganurile lor nu au niciun efect... oamenii sunt bizar de optimiști, cred în schimbare, în nou, dar totul bineînțeles după ora 20. Pînă atunci, roboțeii se mișcă uniform la locul de muncă, îl respectă pe șef și muncesc și mai cu spor pentru a uita. Dar „a nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei.”(George Stirner) Așa că ne luăm frustrările la purtător și le împărtășim cu ceilalți, de vor vrea sau nu, tot trebuie să ne asculte! Ce fantezie molipsitoare...
Fanatism
Zilele acestea sunt manifestații anti-băsesciene pe care nu le voi analiza, fiindcă dacă îmi doresc o piesă de teatru mă duc la Masca... În postarea aceasta discut despre fanatism, o formă de exprimare a unor valori introduse cu pâlnia în creier. Recunosc cu rușine că îmi este frică de fanaticii, care de ce să ne ascundem după deget,sunt îndrumați de anumiți lideri religioși. Fanaticii au o dragoste obsesivă față de ideile lor. Să nu care cumva să faci opusul că riști să iei contact cu șișul lor! Ce mă surprinde pe mine e că și în credințele în care se promovează dragostea față de aproapele tău există un mic pasaj, un P.S., în care se specifică: exceptând..... Religia le spală unora mințile ca un detergent universal, îi lasă albi, puri și cu o gândire uniformă ce nu acceptă alta. Dacă nu faci ca ei, ești luat de prost, vei arde în focurile Iadului și oala cu scântei te paște! Niciodată nu voi nega valoarea motivațională a religiei și a preceptelor ei, dar când acea religie o folosești în scopuri ANTI-ceva, nu îmi mai place. Scriu această postare pentru cineva ce nu ezită să folosească pasaje din Biblie de fiecare dată când vorbești. Am întâlnit asemenea persoane și mi-am blestemat zilele...dacă îi comunici că e frig afară, îți va replica că da, Dumnezeu vrea să înghețăm azi. Să nu care cumva să faci aluzii cu privire la petrecerile studențești cu folk și bere că Diavolul deja te-a înghițit! Desfrânare!!! Fanaticii religioși mă enervează, văd mereu nisipul din ochiul altuia, dar nu observă paiul din ochiul lor! Îmi propovăduiesc mie despre Dumnezeu de parcă aș fi handicapat mental și nu aș avea și eu cunoștințe despre Doamne-Doamne! Se cred buricul pământului dacă știu să îți recite pe de rost Biblia și nici măcar nu știu să poarte o conversație banală despre vreme și vremuri! Au creierul atât de prăjit încât nu admit dacă le dovedești prin argumente istorice cum că X-ismul, Y-smul, Z-ismul sunt secte făcute de niște frustrați cu o cultură de potârniche. Lor nu le-au convenit niște idei din creștinism și ce au decis ei: să ne facem și noi un grup că doar e în tendințe! Găsim și niște membri luați cu japca cărora le oferim pace eternă și scăparea de păcatele lumești contra unei taxe lunare numite donații pentru săracii comunității... Am asistat printr-o coincidență nefastă la un concert religios adventist, totul a fost minunat de spectaculos că doar trebuie să-ți ia ochii. Apoi urma partea cu donațiile...nu se acceptau decât bancnote de 100 de lei... În momentul acela am ajuns să mă întreb: oare la asta se reduce credința? Bineînțeles că nu! Aceștia de care am vorbit mai sus, sunt fanaticii, cei care ar face tot ce le-ar cere liderul lor carismatic, pastorul X-ulescu. Și de foarte multe ori, sectele prin membrii ei instigă la violență, la intoleranță, la proteste, la crime pe motive religioase, la suferință, la moarte... De ce oare nu se încearcă promovarea vieții?! Să se facă un miting prin care să fie aplaudați supraviețuitorii cancerului, accidentelor, depresiilor și să se lase deoparte URA!! Cer prea multe dacă vreau și eu puțină liniște?!?
Umăr lângă umăr
Obișnuiesc să mă plâng atunci când mi se ivește prilejul... Nu sunt o plângăcioasă la modul simplist, ci îmi arăt partea mai slabă de înger doar când întâmpin probleme de ordin insurmontabil sau numai când observ nedreptăți. Lipsa televizorului nu mă scutește de a vedea zilnic cum câte unii o mai „pățesc”. E drept, mă întristează, dar în același timp mă face să mă gândesc de ce nu se revoltă, de ce nu vor să facă o întoarcere de 360 de grade și să se adune de pe jos, să nu mai stea pe betoane, umăr lângă umăr.
Pentru cerșetori e mai bine să se plângă cu lacrimi exersate și să doarmă înghesuiți la spital, din solidaritate împărțindu-și păduchii, iar din prea multă afecțiune să se mai înjunghie cavalerește prin clădiri neretrocedate din Lipscani. E drept, au și ei probleme diverse, dar dacă e să o luăm de la Cain și Abel, cine nu are probleme? Pentru homeleși, statul bunăstării le plătește patul din spital și mâncarea oferită...dar oare cine plătește de fapt pentru ei? Înțeleg că dacă le asigurăm cazare și masă pentru câteva zile, ei se vor reintegra în societate și nu o vor perturba prin crime și furturi dintr-o dată? Gata! Am pocnit o dată din degete! Trăim într-un balon roz de săpun... Eu aș prefera să plătesc taxe mai mari dacă cu ele s-ar construi ateliere-case pentru homeleși în care să lucreze și să trăiască. Unde mă cred? În Danemarca?! În România nimeni nu se jenează să fure umăr lângă umăr...
Pentru cerșetori e mai bine să se plângă cu lacrimi exersate și să doarmă înghesuiți la spital, din solidaritate împărțindu-și păduchii, iar din prea multă afecțiune să se mai înjunghie cavalerește prin clădiri neretrocedate din Lipscani. E drept, au și ei probleme diverse, dar dacă e să o luăm de la Cain și Abel, cine nu are probleme? Pentru homeleși, statul bunăstării le plătește patul din spital și mâncarea oferită...dar oare cine plătește de fapt pentru ei? Înțeleg că dacă le asigurăm cazare și masă pentru câteva zile, ei se vor reintegra în societate și nu o vor perturba prin crime și furturi dintr-o dată? Gata! Am pocnit o dată din degete! Trăim într-un balon roz de săpun... Eu aș prefera să plătesc taxe mai mari dacă cu ele s-ar construi ateliere-case pentru homeleși în care să lucreze și să trăiască. Unde mă cred? În Danemarca?! În România nimeni nu se jenează să fure umăr lângă umăr...
Conexiuni la distanță - cu voi, între noi
By Florina decembrie 30, 2011
eu, la lumânarea unui gând, micimi, noi, plusurile şi minusurile vieţii
Nu vă întreb cum ați petrecut de Crăciun, fiindcă ar trebui să fac un blog special pentru acest lucru, dar vă pot mărturisi că prin acest blog noi doi, trei, șapte, nouă oameni comunicăm. Stabilim conexiuni la distanță între 2 minți poznașe ce nu pregetă să se întîlnească la nivel virtual. Gândurile noastre poate au fost și ale tale sau nu, însă prin idei, cuvinte, ambrambureli și altele ne-am legat inconștient unii de alții. De obicei, eu uit ce am scris și prefer să nu revăd nimic de teama erorilor de judecată ce mi se întîmplă că de! nu sunt nici Socrate și nici Platon. Îmi place atât de mult să pun umărul la construirea unei realități , iar dacă nici aceea nu mă mulțumește decât să o distrug cu barosul prefer să fac alta. Cu mânuțele astea două, am făcut o viață nouă! Îi înțeleg pe cei care preferă distrugerea trecutului (nimănui nu îi place să i se reamintească vechile greșeli, viața sa de odinioară), numai că nu ar fi mai bine ca pe vechile ziduri să se ridice un alt nivel? Indiferent de ceea ce faceți, ce idei sprințare aveți, unde vă aflați și cu cine sunteți, noi suntem interconectați... Vă aștept tot aici și în noul an ce vine târâș grăpiș ! Nu uitați: the planets bend between us !!
It's all for you, Cristina, SuicidePerson, Cristina Marin, Dănuț, Alexxxxaaaa, Mirela, saranichu! Totodată, trimit mulțumiri scrise sincer negru pe alb doamnei profesoare Stan Loredana! Această postare am scris-o gândindu-mă cu drag la unchiul meu, Dragoș și mătușa mea, Mădălina. Tuturor, vă urez de la depărtare: La mulți ani!!!
It's all for you, Cristina, SuicidePerson, Cristina Marin, Dănuț, Alexxxxaaaa, Mirela, saranichu! Totodată, trimit mulțumiri scrise sincer negru pe alb doamnei profesoare Stan Loredana! Această postare am scris-o gândindu-mă cu drag la unchiul meu, Dragoș și mătușa mea, Mădălina. Tuturor, vă urez de la depărtare: La mulți ani!!!
Frig de... oase

Ce mai faci?
De ce să mai întrebi pe cineva ce mai face? Sigur îți va răspunde prin fraza clișeu: BINE. Eeee, uite că eu nu suport să îmi răspunzi bine, un simplu cuvânt care nici măcar nu descrie starea ta de spirit. Sau poate ai impresia că nu am timp să te ascult, că nu mă interesează ce spui ... înseamnă că pornești de la premisa că viața ta ori e prea complicată, iar eu cu mintea mea cât o nucă nu aș înțelege-o, ori consideri că e plictisitoare și mă scutești de la un chin pe care l-aș îndura cu stoicism. Viața tuturor ne poate inspira dacă vrem, de exemplu dobândești fără să vrei expresiile pe care le folosesc cei dragi ție, capeți niște manierisme diferite de cele pe care le-ai văzut tu. În fine, toți oamenii ne schimbă inconștient sau cu voia noastră. Foarte rar, găsești și persoane care te inspiră, cu care gândești nu la unison, ci în completare... La întrebarea despre existența ta măruntă, poți replica „mă simt ca dracu, uite ce mi s-a întâmplat...”, treptat se ajunge la o discuție și poate prin tehnica pașilor mărunți ajungi la ceva. Răspunsul poate folosi și ca indicator la starea ta fizică, emoțională (dar nu o să copleșești pe cineva cu întrebări simandicoase care să-l pună într-o poziție de luptă- Doamne, nu îl omorî cu întrebările, doar nu vrei acuma să știi ce a mâncat și la prânz....). Alt clișeu conversațional e acela : „O zi/seară bună!” De obicei, e folosit în mediile de afaceri, iar eu am avut bunăvoința să le urez ce vroiau (nu vreau totuși, să se creadă că sunt ironică- de parcă nu mi s-a mai zis...asta e o altă poveste de adormit piticii ). Nu îi înțeleg pe cei care îmi urează o zi bună, speră să am eu una mai bună ca ei...iar eu vin de colo și le dublez replica...Ce zi bună poate să aibă cineva care muncește 8 ore la departamentul relații clienți și îi ascultă pe toți demenții ce se consideră la psiholog, îi redirecționează spre alte departamente, nu are sporuri și chiar dacă firma e o multinațională ce și-ar permite o zi liberă măcar de ziua națională nu le-o acordă. Că doar de...e o zi bună!!!! Ce mai faci?
How do you do,
do you do,
the things that you do.
No one I know could ever keep up with you.
How do you do!
How do you do,
do you do,
the things that you do.
No one I know could ever keep up with you.
How do you do!
Enervări
Mă enervează dezordinea...nervii mei nu suportă fericirea de a sta în jeg. Dacă aș fi fost un om cu un simț nemăsurat de nesimțire poate că aș fi acceptat ca hainele să stea pe jos și nu pe cuier, mâncarea prin colțuri iar resturile tronând în mijlocul camerei și așa prea mică pentru niște orgolii așa de mari. De...cam astea sunt motivele mele de enervare pe aici prin București, locul unde se dă ora exactă. Unde ești tu, Caragiale?
Spini- din perspectiva unui țâcă
„Aici sunt mulți oameni urâcioși, mami. Nu am văzut pe nimeni care să zâmbească... măcar atunci când mai fac o boroboață, mă ascund după tanti aia mică sau mă joc pe sub linia de metrou. Dar de ce sunt cu fața suptă, așa de parcă nu ar fi mâncat de zile bune, mami lor nu le dă de mâncare? Da nenea de ce stă în fața ușii cu punga aia sub el? Mami, mami, uite și pe buni, aaa, nu era ea...Ai dreptate, buni nu vinde flori și șosete...buni e la țară printre flori muuuult mai multe. Sărăcie...Ia uite, și tanti ne dă șosete. Mami, da noi avem șosete dastea albe? Tati are negre, tu roșii și eu roz...albe n-avem ! Nu luăm? Nu?! Mami, vreau albe!!!”
Titi Botez - Crizanteme
Asculta mai multe audio diverse
„Bine! Să nu te mai uiți la oamenii ceilalți, privește aici, spinii sunt pretutindeni...Numai tanti ceea și nenea cu florile sunt fără. Sunt frumoși, au ochii sinceri și nu se ascund în spatele sărăciei. Da, sunt săraci, mami. Ce înseamnă săraci? Oamenii care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta într-un oraș așa mare ca al nostru. Pe buni cu florile o văd zilnic, chircită de frig lângă un zid cu multe afișe ce prezintă petreceri vechi în cluburi noi. Stă ore bune și încearcă să vândă niște margarete cu 2 lei paralei. Dă și șosete fiindcă...sunt mulți tineri descălțați din provincie pe aici. Sunt studenți băgați într-o oală țigănească arsă pe margini ca la nenea de acolo...Cum, unde suntem? Ține minte câteva cuvinte: să te ferești de oamenii cu spini că altfel te duc înapoi acasă! Știi unde suntem acum? La Unirii. Off, nu mai ai răbdare...Gata, mergem!”
Titi Botez - Crizanteme
Asculta mai multe audio diverse
„Bine! Să nu te mai uiți la oamenii ceilalți, privește aici, spinii sunt pretutindeni...Numai tanti ceea și nenea cu florile sunt fără. Sunt frumoși, au ochii sinceri și nu se ascund în spatele sărăciei. Da, sunt săraci, mami. Ce înseamnă săraci? Oamenii care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta într-un oraș așa mare ca al nostru. Pe buni cu florile o văd zilnic, chircită de frig lângă un zid cu multe afișe ce prezintă petreceri vechi în cluburi noi. Stă ore bune și încearcă să vândă niște margarete cu 2 lei paralei. Dă și șosete fiindcă...sunt mulți tineri descălțați din provincie pe aici. Sunt studenți băgați într-o oală țigănească arsă pe margini ca la nenea de acolo...Cum, unde suntem? Ține minte câteva cuvinte: să te ferești de oamenii cu spini că altfel te duc înapoi acasă! Știi unde suntem acum? La Unirii. Off, nu mai ai răbdare...Gata, mergem!”
Naivă
Naivitatea este mereu încurcată cu inocența. Ele pot fi stări de fapt sau pur și simplu, trăsături de personalitate. Eu le percep ca pe niște tare de caracter de care mă dezic constant și pe care le las în pragul ușii de cămin. Într-o lume competitivă chiar și atunci când se întâmplă ceva banal ca trecerea unei străzi, oamenii se iau la întrecere pentru supremație. Aud încontinuu cum că ar trebui să fim prieteni cu toată lumea; facultatea este un loc în care înveți, nu concurezi; poți supraviețui și fără să ai pretenții de la ceilalți. Și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, eu le spun: tâmpenii. În existența mea îndelungată de 20 de ani m-am luptat MEREU pentru tot: am încercat să supraviețuiesc 9 luni într-un spațiu îngust, întunecat de care am scăpat ca prin minune, m-am apucat să învăț lucruri simple care să provoace reacții și aveam un zîmbet malițios când mama observase ce mai stricasem, apoi m-am încăpățânat să trec peste adolescența clorurată de pete mari de lacrimi, iar după aceea bifam fiecare activitate ce reușea să mă scoată din oala cu melancolie. Treptat am ÎNVĂȚAT să trăiesc cu mine zi de zi, indiferent de toane și tonuri vocale. NAIVITATEA este închisă în toți, dar unii preferă să o ignore sau să o acopere cu diverse materiale reciclabile ca oase, nervi și norme. De ce norme? Ele ne încercuiesc viața cu un marker roșu aprins, iar cei care o iau printre spirale vor fi priviți cu milă, însemnați și în final, batjocoriți. De aceea, naivii sunt luați în derâdere, iar naivitatea e doar una din numeroasele culori pe care le iau eu câteodată. Nimeni nu vrea să fie de râsul lumii. După cum puteți observa, gura lumii este un element fundamental în societatea românească. Și numai pământul o poate astupa ! Pe de altă parte, inocența este ca paradisul primordial pierdut, nimeni nu se poate întoarce la acesta decât redevenind copil, scăpând de carcasa temporală și de corpul mucegăit. Sintagma „Să ne întoarcem la copilărie!” nu a fost nicicând mai mincinoasă. E imposibil, oameni buni! Ne mințim pe noi înșine! Dacă pentru două ore te chinui să gângurești la un bebe, pentru tine este doar o mișcare facial-gestuală afectivă. Dintre voi doi, numai bebele este inocent și nu fiindcă s-a născut recent, ci acesta are încă acces la cunoașterea primordială, încă nu a cunoscut lumea. Bebele se află în conexiune wireless cu divinitatea, mogâldeața de om adună în sine SPERANȚA...ochii săi trădează INOCENȚA ȘI NAIVITATEA.
Haide să ascultăm Jack Johnson-„Hope”,doar speranța „ will defeat you then teach you to get back up” !
Haide să ascultăm Jack Johnson-„Hope”,doar speranța „ will defeat you then teach you to get back up” !
Discuții de metrou
Dimineața metroul este plin de lume, de toate culorile, încercănați, nebierbăriți, cu barbă de schimnic, rucsac peste rucsac sau cu plicul din dotare. Fiecare cu un ochi de neîncredere privește la celălalt ca și cum de abia ar aștepta să iasă din cușca de oțel forjat la suprafață, la lumina Universității sau într-o piață aglomerată Romană unde studenții se îndreaptă în pas de cohortă spre ASE sau SNSPA. De vei încerca să privești chipurile fantomelor teleghidate din metrou nu vei citi decât propria ta indiferență reflectată ca într-o oglindă aburită. Căldura de saună din fiecare zi îți domolește neuronul și îl oprește din alergare, fiindcă într-un spațiu paralelipipedic numai motorul metroului poate rula cu viteză. Instinctele mele de voyeurist se ascut fără voie când prind discuții de importanță capitală pentru traiul la comun:
„-Mă enervează, fată, este atât de prost, eu îi zic un lucru, el face altceva. (Mobilul sună cu o melodie portugheză, toți oamenii din metrou se holbează curioși.) Ce, mai am o stație și vin! Fată, nu poate să aștepte și el două minute!”
„-Și... câte seminarii ai pe săptămînă? Atât de puține?!!! Mamă, ce facultate mișto!”
„-Mi-am cumpărat un pistol cu bile. Am dat șaișpe milioane plus încă două milioane pentru cartușe. Am pensie de opt milioane și ...cum să nu-mi cumpăr?!!Tu, nu vezi ce golani umblă pe aici? (Eu, imbrăcată gros cu o geacă kaki și cu gluga trasa pe cap, sunt dată ca exemplu. Eram singura persoană care nu se sinchisise să stea pe scaun și singura prezență suspectă) Cum să nu-l testez? Am tras două focuri într-un câine drag mie...n-a murit, nenorocitu' ! O să-mi iau și un șprei să pice o dată că cu pistolul nu prea moare așa cum vreau eu.”
„-Mamă, hai că sunt în metrou nu pot vorbi, nici nu am semnal bun! Ce, când vin? Săptămâna asta.”
„-De ce nu înțelegi că nu m-am uitat la ea?! Nici măcar nu știu cine e. Nu vreau să ne certăm acum, vorbim acasă!”
Metroul nu este liniștit, arde de frustrări, temeri și speranțe. Nu are nevoie de nimic altceva decît de OAMENI.
„-Mă enervează, fată, este atât de prost, eu îi zic un lucru, el face altceva. (Mobilul sună cu o melodie portugheză, toți oamenii din metrou se holbează curioși.) Ce, mai am o stație și vin! Fată, nu poate să aștepte și el două minute!”
„-Și... câte seminarii ai pe săptămînă? Atât de puține?!!! Mamă, ce facultate mișto!”
„-Mi-am cumpărat un pistol cu bile. Am dat șaișpe milioane plus încă două milioane pentru cartușe. Am pensie de opt milioane și ...cum să nu-mi cumpăr?!!Tu, nu vezi ce golani umblă pe aici? (Eu, imbrăcată gros cu o geacă kaki și cu gluga trasa pe cap, sunt dată ca exemplu. Eram singura persoană care nu se sinchisise să stea pe scaun și singura prezență suspectă) Cum să nu-l testez? Am tras două focuri într-un câine drag mie...n-a murit, nenorocitu' ! O să-mi iau și un șprei să pice o dată că cu pistolul nu prea moare așa cum vreau eu.”
„-Mamă, hai că sunt în metrou nu pot vorbi, nici nu am semnal bun! Ce, când vin? Săptămâna asta.”
„-De ce nu înțelegi că nu m-am uitat la ea?! Nici măcar nu știu cine e. Nu vreau să ne certăm acum, vorbim acasă!”
Metroul nu este liniștit, arde de frustrări, temeri și speranțe. Nu are nevoie de nimic altceva decît de OAMENI.