Demult, tare demult scriam zilnic pe acest blog... timpul a trecut și dorința mea de a schimba lumea cu cinism și poezie a pierit și ea în toate sectoarele Bucureștiului - noul meu sălaș de perpeleală constantă a neuronului. Dacă vă imaginați că am stat departe de lumea nebună a poeziilor, greșiți. Pur și simplu mă despărțeam cu jenă de tot ce mai îmi trecea prin minte. Banalitatea era la ordinea zilei, iar reproșurile Florinei către Raluca mă făceau să mă gândesc la mine, la ce vreau și evident, am ajuns la întrebarea macabră: Cu ce mă/te ajută ceea ce scriu? În căutarea atenției și a fericirii oferite de către dialogul cu alt suflet, uitasem ce eram: un om care e mereu prin labirintul gândurilor, frământând între degete creionul chinezesc, săritoare cu prăjina la categoria sentimente, olimpică la română lăsată la vatră, tocilara ce știe să citească de la 6 ani, copil-actor în piese de teatru absurde în limba franceză, fată care se ducea la concursuri doar pentru adrenalina dinaintea dezvăluirii subiectelor, persoană într-o relație de dragoste- ură cu un Dumnezeu care mi-a luat persoane dragi așa că mi s-a luat și mie de El, fată care nu a suportat injustiția socială și care a plâns de fiecare dată când a pierdut un dram de demnitate. Nu știu sigur dacă m-am schimbat, alții însă au observat că nu mai îmi pasă de ziua de ieri, ci trăiesc pe baza unei agende centrate pe prezent. Așa că vă (re)trimit o Simfonie de Culori:
Ea este urâtă, simțind securea zâmbetului înroșit,
Eu sunt frumoasă, un balon modelat din incandescenți nori.
Ea orbește, fiindcă vede fără a trebui să vadă,
Eu sunt orbită de tentația ochilor tăi chihlimbarii,
Zi de zi îi este ciudă să privească peste umăr,
Mă vede în reflecția murdar-gălbuie a becului: coșmar.
Întrebi cine ți-a pictat silueta abandonată,
Dar știi că numai tu poți face din frunză o acrobată.
Când asumi că mă cunoști, te înșeli,
Cînd știi că mă cunoști, mă înșeli...
Oare de ce ne-a primit cerul din apă
Să sorbim inocența pată cu pată ?
Ea măsoară distanța dintre noi cu compasul,
De parcă nu ar ști că sunt copia ei la indigo când îi sună ceasul.
Ea niciodată nu spune nu singurătății de ametist,
Eu, numai eu îi frământ parfumatul suflet autist.
