Numele tău e Angela

Să mi se dea o clepsidră. Vreau să te aflu la timp. „La timp”, când? Înger indiferent, vis care s-a stins, mă deschid ţie, tocmai acum când spuneam că mi-e bine aşa, cu tine adormit în umărul stâng, acolo unde se termină moartea şi începe zarea. Am îndesat clipă de clipă, în spaţiul dintre noi şi i-am spus: ce tandră indiferenţă a lumii! Nu te-am mai întrebat de mult, tu cine mai eşti? „Sunt Angela, Varuna ta, care nu te va lăsa să scoţi piatra dintre pietre şi nici rana ce se pierde. Te port în vene (încorsetate în stele, gene mari împodobite, cu săgeţi acoperite o luau gând, gând încetinel pe obrazul ei măiastru cu lacrimi de andezit albastru) şi în cea roşie ca în vişinie, îmbrăţişate ca într-un sărut micuţ, tardiv din Klimt, deriv.” Nu trebuie să plângi, căci te va durea veşnic lipsa mea dintre coaste, vei strica poza în care te ascunzi şi atunci fotograful va rămâne doar cu umbra îngerului tău, zglobie mişcare, simplă încorsetare a unui angelus, ce mai visa spasmodic zborul. Varuna mea, Pleacă! Piei! Mă lepăd de tine, Angela, de amintirea ochiului tău, Angela! Numai atât mai pot pronunţa, Angela... Am rămas doar cu numele tău: An-ge-la. An...(cum mai era?) Îmbrăţişează-mă, A... (amnezie totală)