Se afișează postările cu eticheta Cinema. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cinema. Afișați toate postările

Mâini de păpușar

Portrete

Plictiseala nu-mi dă pace și mă împiedică să mă mai gândesc la ceva serios, așa că am început să... să ce? Mă uit la filme făcute după cărțile pe care le-am citit. Deși nu recomand nimănui acest lucru, fiindcă parcă filmele iau din strălucirea cărții, fără a vorbi pretențios. Mie îmi plac tocmai pentru că mă fac să mă reîntorc la lectură, să văd chiar așa a fost, eu parcă îmi aminteam altceva, etc. Nu știu dacă vă mai aimntiți jocurile acelea cu descoperirea celor 10 diferențe dintr două imagini...mi-au plăcut întotdeauna, iar filmele realiyate după o carte sau adaptate mă prind în jocul lor de găsire a diferențelor. Să nu vă gândiți că eu caut numai acest lucru, dacă filmul ajunge să mă prindă, ignor orice urmă de rațiune. Pentru cei care nu au timp, chef și nici pasiune pentru citit, filmul este o alternativă așa cum sunt cărțile cu poze pentru cei care nu știu să citească.În continuare o să vă scriu despre Portretul lui Dorian Gray.
Un om alături de care conversația nu era niciodată plictisitoare, Oscar Wilde, faimos pentru spiritul său ager și-a început activitatea literară publicând poezii mediocre dar în curând a devenit faimos pentru piesele sale comice. Deși aceste piese Un soț ideal, Ce înseamnă să fii onest se bazau pe intrigi simple și familiare, ele se ridicau mult deasupra convențiilor tocami prin depășirea acestor reguli sociale. Romanul său Portretul lui Dorian Gray a fost considerat la vremea lui scandalos și imoral (dacă s-au ghidat după prima lectură, au citit printre rânduri...în fine, despre moralitate în artă voi scrie cu altă ocazie).
Dorian este un tânăr cultivat, bogat și extrem de frumos care captează imediat imaginația a lui Basil. El acceptă să i se facă câteva portrete și Basil îl descrie deseori ca pe un erou antic grec. La începtul romanului, artistul tocmai încheie primul portret al lui Dorian, dar după cum recunoaște față de prietenul său, Lord Henry, tabloul îl dezamăgește, deoarece scoate la iveală prea mult sentimentele sale față de Dorian. Un hedonist, lordul îl contrazice afirmând că tabloul este capodopera lui Basil. Întâlnirea dintre Dorian și lord Henry nu decurge așa cum și-ar fi dorit Basil, lordul supărându-l pe Dorian cu un discurs despre natura trecătoare a frumuseții și tinereții. Temându-se că cele mai impresionante caracteristici ale sale se trec pe zi ce trece, Dorian blestemă portretul, crezând că într-o zi va rămâne doar o amintire a ceea ce fusese el în tinerețe. Într-un moment de furie, Dorian își pune sufletul în joc dacă tabloul va purta povara bătrâneții și a infamiei, permițându-i lui să rămână veșnic tânăr. În încercare de a-l calma pe Dorian, Basil îi oferă portretul. Mai departe scrie în carte...sau în trailer-ul de mai jos:


Precious

Mulţi adulţi sunt înclinaţi să considere cu uşurinţă familia ca pe un fel de mic univers artificial şi restrâns ale cărui elemente ar fi toate selecţionate cu grijă, în funcţie de dovada făcută că sunt nevătămătoare şi în care influenţele din afară nu pătrund decât decantate, după ce au fost riguros verificate. Bine adăpostit în acest mediu capitonat şi perfect artificial, copilul ar creşte fără nici un risc şi s-ar deda fără pericol la un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.
Potrivit cu această perspectivă, experienţele trăite de copil în cadrul familiei ar avea caracter atenuant, provizoriu, ireal, gratuit şi lipsit de consecinţe, pe care adultul i-l acordă fără să stea prea mult pe gânduri. În concluzie, familia îi permite copilului să trăiască un fel de viaţă izolată, căreia i se atribuie meritul că îl pregăteşte pentru „viaţa adevărată”, viaţă pe care numai adultul o cunoaşte. Ea ar asigura răgazul de care copilul are nevoie, date fiind incapacitatea, ignoranţa şi vulnerabilitatea lui.
Dar atare imagine nu respectă realitatea şi nu ţine seamă de fapte. Paza integrală pe care o postulează nu este realizabilă. Influenţele lumii externe nu se opresc la uşa locuinţei familiale, căci noi le ducem cu noi şi ele sălăşluiesc în noi. Viaţa familială participă întotdeauna la viaţă în general, fie că vrem, fie că nu vrem. Toate aspectele ei materiale, economice şi sociale au ecou în familie. Dar mai ales viaţa copilului, cât de mic ar fi el, nu este niciodată o pseudoviaţă.
Familia permite copilului să aibă acea explicaţie cu lumea de care am vorbit mai înainte. Ea îi permite să trăiască cu adevărat, să-şi facă ucenicia pentru viaţă după ritmul propriei creşteri şi după modalităţile succesive care caracterizează etapele acestei creşteri. Mai înainte de orice, familia ne apare ca mediu optim în care, cu toată incapacitatea sa de a face faţă ambianţei fizice şi sociale care îl caracterizează, copilul poate trăi şi se poate iniţia pentru viaţă.
Însă ce se întâmplă dacă totul este pe dos?
Părinţii nu sunt cu adevărat şi profund consacraţi copilului lor. Ei nu sunt legaţi de copil decât printr-un spaţiu de locuit, prin sărăcie şi analfabetism. Filmul „Precious” ne arată şi cealaltă faţă a monedei. Precious (Gabourey Sibide) este o tânără de doar 16 ani. Locuieşte în Harlem, într-un apartament deţinut de mama sa, învaţă la o şcoală din cartier şi îi place matematica. Suferă de o problemă legată de greutatea în exces şi de aceea îi este teamă să vorbească în public. Tânăra fată se află la a două sarcină, iar tatăl copilului este chiar tatăl ei. Un caz terifiant de incest, însă nimeni nu ia atitudine. Tiranica sa mamă, Mary (Mo’Nique), nu vrea să piardă ajutorul din partea statului, iar fetei îi este mult prea frică să vorbească despre ceea ce i se întâmplă. Mutată la o şcoală pentru elevii cu probleme, ea intră sub aripa protectoare a profesoarei Rain (Paula Patton) şi, pentru prima data în viaţă, va descoperi ce înseamnă o familie, cum arată fericirea şi ce semnifică iubirea. Decisă să îşi nască fiul şi să îl crească, ea speră să se poată desprinde definitiv de trecut, însă acesta o urmăreşte, căci veştile rele nu vor înceta să apară.



„Pentru toate Precious" e dedicaţia de la finalul peliculei şi , într-adevăr, nu ai cum să nu realizezi pe parcursul ei că există numeroase astfel de persoane, care, dincolo de apariţia fizică, mereu luată în derâdere, au un suflet. Se pare că, în lumea asta a noastră, a aparenţelor de fiecare zi, a falsului şi a încercării de a părea ceea ce nu suntem, o persoană ca Precious nu ar avea nici o şansă. Vedem zilnic în jurul nostru oameni şi oameni, unii cu anumite probleme , alţii cu altele. Fiecare dintre ei consideră că a lui este cea mai importantă, fără a putea vedea că în jurul său pot fi cazuri şi mai grave decât al lui însuşi. Până când ajungi la un momnet dat să îţi pui întrebări... Cred că filmul de aici s-a născut : dintr-o întrebare. Nu e lucru uşor să accepţi că tot ce apare transpus cinematografic în această peliculă e universal valabil. Trebuie pentru asta să faci apel la memorie şi să te gândeşti de câte ori în viaţă ai avut reacţia greşită faţă de astfel de situaţii. Vrei, nu vrei, tinzi să cazi într-un proces al conştiinţei din care nu ştiu câţi ar putea să iasă confortabili la final. Aşa că filmul prezintă şi , culmea, judecă în paralel.Vine parcă şi te ia de mână şi îţi arată o cale a toleranţei, într-o lume a intoleranţei. Poate chiar sunt momente când nu ai vrea să "îţi pierzi vremea" cu un asemenea film. Poate chiar începutul lui ţi se pare...aşa...fără sens...Stai şi te întrebi, de fapt ce vrea regizorul ăsta? Ce e cu fata asta care acoperă tot ecranul? Până la urmă ce e cu viaţa lor din Harlem? Ce mă interesează asta pe mine?
Apoi găseşti răspunsul: şi asta înseamnă că ai văzut filmul cu ochii sufletului. Asta să faceţi, dacă vreţi să îl vedeţi.Restul veţi înţelege!