Iar in labirint

Dupa 7 ani se obisnuieste sa dezgropi mortul asa ca nu e de mirare ca am zis sa scot blogul de la naftalina. Iarasi intru in labirint, doar ca de data asta stiu si cum sa ies ca doar am trait bine mersi atatia ani fara sa scriu pentru altii. Imi notam pe bucatele de hartie, pe notitele din mobil, pe caiete, pe agende, oriunde, dar nu aici, pur si simplu nu mai imi pasa sa imi reciclez gandurile pe internet. Pana cand anul acesta, vazand cate balarii se publica zilnic, mi-am zis sa scriu ce mi-ar placea mie sa citesc si poate si altora le va pasa. 

Am inceput acest blog in adolescenta, in 2009 ca un mod de rebeliune, fiind tinut in secret departe de ceea ce publicam la acea data in reviste si ziare. Reveneam la el, de fiecare data cand ardeau in mine idei ce doreau sa iasa la suprafata. Numele meu este Florina, dar prefer scurtarea lui: Flo. Sunt genul de persoana ce se duce la finalul cartii sa vada sfarsitul mereu deschis, insa intotdeauna inchis in mintea mea. Cum ma uit de la capitol la capitol sa vad cat mai am, e logic ca intr-o lume ideala mi-ar placea sa stiu spre ce ma indrept. Sincer, nici nu mai imi pasa. Am atatea de facut zilnic, incat simt ca nu imi ajung 24 de ore. Ca vis imi stabilesc mental ce fac a doua zi, oare mai are sens, oare mai am timp sa fac asta? Creierul se odihneste doar pe baza de munca si uneori chiar oboseala mentala il scurtcircuiteaza. Dar intotdeauna isi revine. Pentru ca mai sunt capitole de scris. Acesta e doar inceputul. 

Read More

Tot pe drumuri

Mergem și tot mergem, încolonați 2 câte 2 de parcă am avea bon de ordine. Trenul prinde viteză și amenință păsările cu pufăiturile lui. E un elefant ce face echilibristică pe şine vechi de pe vremea lui nea Nelu. Nu ne e teamă de necunoscut. Doar trenul știe unde mergem... La crepuscul, smochinitele lasă să ne stafidim și noi pe slujba de Înviere. Măcar e ce e recent, piesa asta o cunoaștem. Tică, că doar ne tragem de șireturi cu trenul, ia o turnură și se uită cu noi la linia de sosire. Bodogăne. Nu vrea acolo. E frig, iar șina nu a cunoscut tren. Tiptil, Tică o ia spre sud. Acolo vântul de Bărăgan îl ia în braţele sale. Și îl tot duce. Tot duce...pe alte drumuri...

Read More

Ioana pictează - portret experimental -

Totul e să fii la limita prăpastiei, realizezi astfel ce ai în spate și de ce vrei să fugi. Mereu ne adăpostim de propria persoană în brațele altcuiva. Acum eu, un omuleț de 1,50 m fără cap am decis să stau și să mă uit în prăpastie. Poate fug, dar nu mai contează. Ce mi se arată e și așa prea frumos...

          „Ce vrea autorul să spună prin paragraful acesta?”

          Dorește să o arate pe Ioana. Pe un perete standard, alb, drept al unei cutii interbelice e fixat cu scotch o schiță a unui tablou. Imediat mi-a atras atenția că e al ei. Nici nu o zărisem prea bine și deja începusem să mă gândesc: „oare ce crede despre mine?”, „cum ar trebui să mă comport?”, „dar de fapt cine e?”. Curiozitatea asta o să mă omoare la un moment dat, o dată cu pisica.

          Mereu idealizezi un necunoscut, iar treptat după ce îl cunoști, tot ceea ce idealizezi piere pe apa sâmbetei. Parcă fantezia e mai bună decât realul, realitatea strică micile plăceri de a-ți construi un tablou. Puteai mai ușor cu propriul material decât cu cel al clientului. Ioana mi-a depășit imaginația.

O pictez în culori calde, „draga de ea”. Îi aplic tușe groase de curaj cu care se mai îndreaptă încă la proteste. Luptă atât de mult pentru ceilalți, încât de-abia mai are timp să se gândească la ea. Sau poate deja s-a obișnuit cu Ioana activistă și nu mai vrea să-și aducă aminte de creatoarea Ioana.

Uneori colegii de muncă, la famiglia, îi amintesc de ea. Cea care pictează cu guașe cercuri de foc și înțelege arta. Nu a ei, pentru că încă îi e greu să se dezmeticească din poziția asta. Modestia are limitele ei și ar fi greșit să spun de dragul ficțiunii că era modestă. Se delecta cu aprecierile altora și își iubea rujul roșu după care toți își îndreptau privirea.

Ioana e obsedantă, când o fascinează o idee oricât de grea ar fi o duce la capăt. Își privește propria persoană cu criticism și niciodată nu ar accepta că e frumoasă.

De câteva ori i-am atras atenția să nu mă mai privească ca pe un copil: „să înțeleg că tu ești babysitterul meu acum...” Mi-a aruncat o privire verde smarald ce m-a proiectat direct în propriul ei tablou: „De ce spui asta?! Știi bine că nu-i așa?”

Vroiam să îi provoc o reacție, să dea cu mine de pământ, să mă arunce în prăpastie. Și-a desfăcut geaca, a lăsat geanta într-o parte a biroului și a mototolit pachetul de tutun. Era nervoasă. Cu meticulozitate a luat o foiță transparentă, a presat puțin tutun și s-a uitat la mine fără să spună nimic. Acum chiar nu aveam ce să ne mai spunem, ne balansam deasupra hăului într-un joc al privirilor. „Hai jos la țigară!” a spart ea negura tăcerii. Tot ea băgase sub preș nesimțirea mea. Politică, activism, drepturi, populație, televiziune, corupție, cetățeni erau temele cheie de discuție. Pentru unii 10 era timpul când mijeau ochii, pentru mine era ziua de debate. Trăiam în insecuritatea zilei de mâine. Ne admiram gândurile și nu de multe ori, ne „complimentam” la cuțite felul de a raționa. După ce aruncam bomba, tăceam.

Mi-a venit să urlu și să spun că este... idealistă când îmi prezenta proiectele ei. Ioana încă mai crede în puterea oamenilor de a se schimba. Eu mi-am pierdut inocența asta, oamenii nu se vor schimba de bunăvoie. Și nici nu ar trebui, pentru că le ataci propria personalitate. Sau cel puțin asta voi susține. Până când o voi vedea pe Ioana și îmi voi schimba părerea.

Optimismul ei pendula pesimismul meu și realitatea de zi cu zi. Una cel puțin amară pentru mine și ai mei. Mintea alzhimerică a bunicilor se ducea treptat, iar eu priveam doar un dezgheț timpuriu al amintirilor. Viața îmi permitea să mă enervez pe lucruri mărunte de când îmi dădea numai șuturi. „Mamă, trimite-mi și mie ceva, nu am nici de să mă piș în Gara de Nord!” De unde, de neunde, frustrările se adunau, oamenii izbucniseră într-un foc continuu în Piața Universității. Acum comentau la o cafea și o țigară afumată într-un colț al biroului. Ne condiționasem totul. „Se fumează doar în locuri special amenajate.Vorbim doar despre asta și cealaltă.” Dependența era ceea ce mă lega de Ioana.

Protecția dimineților cu ea mă făcea să nu îmi mai fie teamă. Să cresc, să sper. Am aruncat la gunoi bucată cu bucată tot ce am fost și m-am schimbat. Ziceam că nu te poți maturiza? Am mințit de dragul ei, cearcănele îmi sunt martore că am crescut. Mi-am băgat într-un rucsac toate de trebuință și am plecat. Nu i-am lăsat nimic, nici măcar un semn că am trecut pe acolo.

După un timp ne-am revăzut, Ioana e tot optimistă, clocotește de idei, se joacă cu pensulele și nu mă mai recunoaște. Ce-i drept acum se mulțumește să-mi arate noua ei obsesie, colajul de citate și desene în creion. Nu i s-a schimbat decât tăria ochilor ei. Verdele smarald e acum deschis apos. Eu sunt mândră de realizările mele, îi arăt ca unei mame tot ce am făcut. Aș vrea ca pentru un minut să fie bucuroasă de mine. Nu știu în ce m-am transformat, dar e clar că nu îi place.

Am pierdut multe pe drum. Credința în bunătatea tuturor oamenilor, bunicii, dorința de a mai scrie poezii și se pare și că... o naivitate. De care îi aminteam Ioanei. Mă laud că plec în Cluj, că totul s-a liniștit și merge pe calea cea bună. Oare știe cineva ce înseamnă asta?! O mare tâmpenie îmi iese iar pe gură... și nu a fost singura... Mă asigură că ce vreau eu nu o să găsesc acolo. Clujul îmi apare ca o salvare, sigur îmi va calma puseul meu de dor de ducă. Doar e și orașul ei, poate așa o voi înțelege mai bine... Se aprinde când mărturisește că va pleca și ea: se va întâlni cu un trandafir roșu. Prins la piept. Cuvintele noastre se prind în eter, alunecă frumos pe gheață și se opresc brusc.

 Închid ușa ușor. Nu vreau să o trezesc din visare. Rolurile s-au inversat, ea e cea inocentă acum. Ezit să-mi ridic capul din pământ, dar... o privesc înainte. Are un nou așa-zis tablou portret: ea în Bruxelles. Făcut de o necunoscută. Așa ca mine.   

Read More

Colaje

 Deea http://deealoca.wordpress.com mi-a dat ca temă să îi fac o continuare povestirii ei numite „Litere” http://deealoca.wordpress.com/2013/12/17/litere/. Ea e unul din oamenii ăia cu care ai multe în comun așa că sper să vă placă. Înainte citiți textul ei, pentru a vedea că scrie mai bine ca mine (sic)!

Da , am făcut un show ca să mă conving că „vreau să… nu pleci”. Nu e complet, dar măcar am zis ceva.

I., că doar așa îi pot spune plecase trântind cu geanta mare și neagră de pe umărul stâng o ușă. Știam că și-a pierdut statutul de literă, era doar un băț de om. La care țineam, fir-ai să fie! O introdusesem în lumea mea, mă gândeam zilnic ce face, cum o mai duce și de ce nu mă sună decât atunci când sunt cu Cealaltă. Cred într-o conspirație a karmei sau poate de atunci… țin legătura una cu alta? Am ajuns să mă duplic din dragoste pentru amândouă. Viața mea nu mai îmi aparține, știu doar că la o chemare mut și munții din loc ca să văd. Ce?

Una din obsesiile ce îmi mănâncă neuronul bucată cu bucată. Doamne! Nu „doamne” ca în Dumnezeule, ci „doamne”… Și atunci de mă plâng? Mi se pare îngrozitor de incitant să mă aflu în această poziție. Am vrut să ajung aici așa că ar trebui să… tac.

Am întârziat. De ceva vreme tot întârzii când sunt programată să ajung la I. Nu îmi propun, pur și simplu se întâmplă. Rămân agățată în vreo conversație telefonică sau în vreo ultimă țigară pe care țin morțiș să o fumez în bucătărie înainte să plec.

Pentru I. am aruncat niște haine la nimereală în rucsacul meu cel de toate zilele și dusă am fost! Nu m-am uitat în urmă la Cealaltă. Obișnuiesc să nu mă uit în urmă dintr-o superstiție cretină: dacă privesc în urmă la propria mea Euridice sigur o pierd pentru totdeauna.

Căile ferate (ne)rapide nu sunt făcute pentru cei ca mine. Vreau să o ajung din urmă, deși între noi sunt deja 2 ore. După ce m-a lăsat cu Cealaltă, am încercat să scot cu cleștele niște vorbe. Cu stoicism mi-a trântit vechiul refren: „Tu le știi pe toate așa că ce mai vrei de la mine?” În timpane auzeam: „de ce stai aici cu o stafie a unei obsesii?!” Trebuie să mă duc după I., poate s-a calmat! Oricum stau pe un sac de pulbere, măcar să îmi dea ea foc. Să-și arunce una din țigările pai și gata! Plec!

„Chiar dacă vei pleca, eu tot aici voi rămâne. Nu am unde să plec. Te voi aștepta…!”

„Femeie, știi de I. și nu te supără? Ce e cu tine?” O zgâlțâi ușor, dar nu mă văd decât pe mine. Mă dau un pas în spate. Întorc foaia și țip: „PLEC!”

Ea începe să caute pereții în lipsa mea.

Acum mă foiesc pe un scaun lângă un țigan ce merge și el în I. Văd că pe toată lumea o fascinează orașul acesta micuț. Doar are 3 cafenele și câte o biserică pe metrul pătrat. Splendid, ce mai! Mă întreabă:

„Cum arată?”

Imediat mintea îmi fuge la rochița ei mulată cu 2 dungulițe și la hotărârea din ochi când a spus: „lasă-mă-n pace!”

„Ăăăă?”

„Gara? Cum arată? N-am mai fost pe aicea!”

Oare cum să descrii ceva pe lângă care treci, dar nu îți lasă nicio impresie? „E mare și din multă cărămidă. Coborâm împreună. Nu vă faceți grijă.”

Scoate din traista unsuroasă de jeg un mănunchi de ramuri de brad. Imediat în tot vagonul se simte Crăciunul. Mai lipsesc portocalele și peisajul e complet. Le pune cu grijă pe scaunul din fața lui și începe iar să cotrobăie în sacoșă. Mi se pare că visez și chiar Moșul e aici cu mine. Decât că e negru, miroase a tutun ieftin și are o barbă încolăcită pe toată fața.

„Ia și vâscul acesta. Ai nevoie de noroc în viață.”

„Mulțumesc frumos, nea… (Fac o pauză, poate se prezintă. Se prinde repede.)”

„Ștefan. Toți ai mei îmi zic Fane!”

„Nea Fane ce cauți în Iași?”

„Nu știu. Cred că e mai bine așa. Văd și eu una, alta.”

Se pare că e la fel ca mine un pescăruș în zbor. Ne găsim greu locul în lume, dar știm lângă cine vrem să stăm cu cățel și purcel. I. e mai mult decât o obsesie, e siguranță și protecție. Nu că nu le-aș avea, dar ea e una din acele persoane căreia îi vine natural să iubească fără constrângeri, la nebunie. E o doamnă, dar la ea acasă face ce poftește, domină spațiul și timpul.

Târâș-grăpiș ajung și în orașul ei, cu un buchet mare de vâsc. Îmi simt fiecare deget încleștat pe bucățile de vâsc, aș vrea să îmi apară acum și să o iau în brațe. Parcă văd: „Mey, copilule, ai înnebunit?”

De la frigul din gară alerg spre ea. Așa o să treacă mai repede timpul până ajung la ea, nici nu o să mă mai uit din 5 în 6 minute la mobil să văd dacă m-a sunat. Dar de ce să mă sune? Nu am anunțat-o că vin. Nici nu ar fi avut rost. Ce e între noi îi desparte pe oameni în două categorii: cei care se miră de dragostea noastră și vor și ei să simtă că trăiesc și cei care zboară atât de jos încât nu ar putea vedea ce e frumos nici dacă le-ar răsări în față. Fac și ei umbră pământului…

Mă opresc la intersecție. Normal că e roșu și nu pot traversa. Nu voiam să fie roșu, acum trebuie să o iau pe străduțe labirintice până reușesc să ajung în spatele blocului ei. Stau sprijinită de colțul clădirii și îmi aprind o țigară. Sunt atât de aproape de ea, însă nu pot intra. Pentru puțin timp simt că locuiesc alături de ea, deși un zid gros ne desparte.  Sunt îngrozită că nu știu cum o să reacționeze, că nu știu ce o să se întâmple, că știu… nimic practic.

Să îi bat în ușă, ar crede că sunt colindătorii, să o sun ar intra în panică. Bine, s-ar enerva și ar începe să trântească. De fiecare dată când mă vede, are tendințe maniacale, aruncă un scaun înspre mine, iar când mă îndrept spre ea cu zâmbetul meu acela de „te iubesc, nebuno” lasă totul din mână și face un pas. Suntem într-un cerc al nostru, nimeni nu ar putea să îl facă rectangular sau să îl rupă. Avem proprii noștri poli ce se atrag de fiecare dată.

O sun și aud cum se îndreaptă pe tocuri spre telefon. Acum nu am cum să mai dau înapoi. „Am venit să văd ce mai faci. Ai plecat în grabă și…”

Deschide ușa și ne vedem pentru prima oară. Are o șuviță nebună într-o parte și nu știe ce să spună.

Ea, doamna care poate să domine o clasă o studenți cu doar o privire de șoim, prea albastră ca să mai poți să o contrazici. Îmi face semn să intru și știu că mi-am jucat cartea corect. De la început dorea să vin după ea, să o urmăresc pe drumul acesta, să nu o pierd din ochi și să o am mereu în minte.

Îmi trântesc rucsacul într-un colț, o îmbrățișez și realizez caă e Crăciunul. Scot ramura de vâsc și i-o înmânez așa cum soldații oferă o coroană unei statui. Demn și cu dinții strânși.

I. îmi ia buchețelul și începe să râdă, un râs sănătos din toată inima așa cum numai eu reușeam să o fac să râdă. Pufnesc în râs de râsul ei. „Porumbelul a aterizat, șoimul soarbe din priviri ținta. Restul e de dragoste. Terminat.”

Read More

22 rezoluții la 22 ani

Postarea aceasta e un memento pentru mine, fiindcă m-am dat de prea multe cu capul de zid și tot nu am înțeles prea multe. Așa că cel mai bine e să-ți faci rezoluții de care să te ții cu dinții.  Sau măcar să încerci. Doar încercarea moarte n-are. Deci...

1. Să nu te mai încrezi în oameni confuzi. Mereu ai suferit și parcă tot acolo te duci.
2. Nu mai fă alegeri tâmpite, gândește rațional din când în când! Nu mereu că după aia îți spune lumea că te gândești prea mult, nu știi să te relaxezi și alte bla bla-uri.
3. Nu mai bea amestecat. Regula asta e veche de când lumea, dar tot bei vin cu fetele, apoi te duci în club la bere.
4. Încearcă să nu mai ajuți tipi să borască la baie. Cu tot udatul pe față, ținut părul și capul... tot meniul... lumea crede că faci alte chestii și cum ținem cont de percepția celorlalți ca niște mici narcisiști...înțelegi tu.
5. Nu îți mai încărca memoria cu nume și detalii nesemnificative. Știu că așa reții o persoană, corelând un detaliu cu respectiva, dar oprește-te. Deja memoria ta de un tera s-a umplut.
6. Fără empatie, ți s-a atras atenția o dată la job că ești prea empatică cu necunoscuți. Ai multe de pierdut cu iubirea asta de oameni.
7. Bagă pesimismul la gunoi și dă-i foc. Știu că prin personalitatea ta nu ești toată a ray of sunshine așa că nu cer prea multe. Când te trezești dimineața la 6:30 încearcă să zâmbești pentru că... trăiești. Dacă primești tot pe la ora aia a drunk call nu te supăra. Doar s-a gândit la tine...
8. Pune mâna și imaginația la treabă pentru proiectul ăla al tău. Îl ai în cap de vreo 3 ani, dar îți e o lene incredibilă.
9. Nu mai fii comodă și nu te mai eschiva de la unele ieșiri. Da, îți place să citești o carte, să te mai joci un Catan și să te gândești la „nemurirea sufletului” și „moartea căprioarei”, dar așa vei rămâne mereu doar tu cu tine.
10. E timpul să îți faci planuri pe 5 ani. Știu că e greu să te ții de un plan așa îndelungat, dar măcar să ai speech-ul pregătit! Oamenii de HR „doresc să te cunoască”. Oricum ți s-a dovedit în repetate rânduri că ai stabilit relații bune cu oameni văzuți din întâmplare.
11. Fă mai multe colaborări literare. Ai grijă să nu bei prea mult la ele, te ia valul și începi să reciți nu știu ce aberații.
12. Renunță la fumatul așa-zis ocazional, adică de fiecare dată când ai ocazia. Ai reușit o dată, mai poți și a doua oară. Nu mai reveni la țigări așa cum unii revin la o amantă.
13. Nu te uita în spate cu mânie. Dacă ai avut parte de experiențe urâte, multe trânte și chiar, ți-ai construit un loc de dat cu capul, nu înseamnă că se vor repeta. Nu mai bea, gândindu-te la ele!
14. Începe să te atașezi total de o floare, un câine și apoi, de un om. Ai început invers și mai faci greșeli.
15. Cultivăți obsesiile în mod inteligent! Cu măsură! Știu că te obsedează anumiți scriitori, cămășile și evident, oamenii, dar înceracă să le privești mai mault ca provocări  și nu ca obsesii.
16. Vezi ce faci cu principiile tale, ești mai tradițională așa din fire. Crezi în politețuri ridicole, fidelitate, respectarea celeilalte persoane... Lumea te ia de fraieră.
17. Mai lasă nonconformismul și libertatea de expresie. La un moment dat o să ți-o iei pe coajă dur. Și atunci nu vor fi aplicate doar injurii. :(
18. Nu mai ține cont de aprobarea unora și altora pentru ceea ce faci la scară largă.
19. Hotărăște-te o dată pentru totdeauna (bine, până la următorul punct de pe rezoluție): poezie sau proză?
20. Nu alege. Le iubești pe amândouă și tot ele te caracterizează.
21. Stabilește-te undeva. Te fâțâi și a devenit enervant. Bucureștiul știe unde ai rădăcinile, dar e vremea să-ți găsești propriul „acasă”. Cu cățel, purcel, boardgames și multă lumină naturală pentru citit.
22. Doar pentru că ai o identitate multiplă, nu înseamnă că trebuie să ții întotdeauna cu „ai tăi”! De pildă, eși pe sfert basarabeancă, însă chiar nu e necesar să susții proiectul „Basarabia e România”!

Read More

Fata din vis (continuare)

S-a întâmplat așa. Ele stăteau în fața mea, îmbrăcate în halate albe cu urme de sânge pe mâneci, purpură specifică unor regine ale morții și vieții. După ce au încetat să vorbească despre noul Farmec au luat plicul de la tata cu lei grei. Fără timbru. Doar un plic alb smântânos fără timbru. Oare cât mai costă o bucată de carne zilele astea? Nu-mi închipuisem niciodată că totul se va sfârși în tăcere, că voi sta într-un loc în care nu voi crește, nu voi putea fugi sau nu voi putea purta rochițe. Simțeam că nu mai am aer și că mă sufoc. Încet, dar sigur. Oare de ce se uită așa la mine? Ce-i interesează pe ei să-mi vadă sexul? Mai contează acum? Încerc să strig, „Sunt FATĂ!”,  dar se aude doar un șuierat ultim. Ceasul rotund, acoperit de o peliculă de jeg nu mai anunță ora. Nimic nu mai contează. Asistenta cu dinți ca de cal, doar se spălase cu Cristal, notează anul morții mele: 1989. Mă fixează cu ochi goi, reci și scrie mecanic, 1, una este luna, 9, e zi de sărbătoare, 8, e ziua mamei mele, 9 nu-i zi de sărbătoare. „Două mâini copilul are/Una este luna.”

1989, 11 februarie este ziua mamei mele. Tot atunci sora mea a fost alungată din pântecele mamei mele. În anul acela erau multe serbări: 130 de ani de la formarea statului român modern, 100 de ani de la 1 mai muncitoresc, 100 de ani de la moartea lui Eminescu și 112 ani de la obținerea independenței. Uite așa, de câțiva ani sărbătorim moartea ei, dar și viața noastră. Fără ea, noi am devenit o familie. Cine știe oare cum ar fi fost dacă ea trăia?

S-ar fi jucat cu părul mamei. Ar fi râs la toate desenele cu mâța ce prindea un șoricel, s-ar fi dat în toate leagănele de fier din parcul aflat lângă bloc, ar fi făcut un șotron cu creta pe tot asfaltul, ar fi început să plângă dacă pierdea la elastecul. Nu ar fi spart o minge doar fiindcă i-ar fi făcut o injecție. S-ar fi jucat de-a țară, țară, vrem ostași, vrăbiile, de-a mama și de-a tata, ar fi cumpărat sifon la pahar. Spre deosebire de mine, s-ar fi jucat cu păpușile și nu s-ar fi amestecat la un fotbal cu băieții. La baba-oarba, nu ar fi trișat. I-ar sta părul. S-ar fi îmbrăcat doar în rochițe. Multe, nu ca mine în colanți. Nu ar ști cum e să dai un corner. S-ar fi jucat doar cu păpuși Barbie. Sau Roxanne. Sau Jenny. Nu ar fi făcut întreceri de triciclete. Poate că ar fi făcut haine la păpuși. Ar fi fost tot ce nu am fost eu.

NE-NĂSCUT- adică a nu te naște, a sta cuibărit într-un loc necunoscut, a sta acolo fără iubire, fără mamă, ascuns într-un trecut de care nimeni nu dorește să-și aducă aminte. Povestea mea nu este una tristă, am o soră pe care o port tot timpul în minte, stă în umbra mea și mă veghează de rele. Ai putea spune că e îngerul meu păzitor, dacă crezi în așa ceva. Eu nu mai cred demult.  Oricum amândouă suntem închise în noi înșine. Am mereu probleme, niciodată nu sunt mândră de alegerile pe care le fac, însă mereu le respect, chiar dacă se întâmplă ceva rău. De la un timp vocabularul meu s-a înjumătățit, fiindcă am îmbătrânit. Cuvintele sunt perisabile și oamenii nu mai au timp de ele.

La televizorul din colț, Bosquito îi aduce mamei aminte de fata din vis prin versurile:  „Strânge-mă-n brațe iubește-mă asta vreau, asta vreau/Fericire-n schimb am să-ți dau, am să-ți dau, am să-ți dau/Păstrează-mă doar ca pe-un dar.” Îmi aruncă o privire îngrijorată. Iarăși m-am tăiat din greșeală cu un cuțit de bucătărie. Nici măcar nu știu să tai un măr. E prea roșu. Eu sunt un 10, cel puțin asta a fost nota dată la naștere și cel de-al 3-lea copil al familiei. M-am născut la 2 ani după ce sora mea a fost avortată. Nu prea înțeleg de ce, oricum vorbesc de morți numai de bine. Schimb canalul. Nu-mi place când mama se întristează. “It’s my life, don’t you forget/ It’s my life, it never ends” hăuie dintr-un televizor de mâna a 7-a care culmea, prinde VH1 Classic. O umbră de clasicism în atâta naturalism marca Zola din casa Voiteanu. Numai aici de creșterea sau descreșterea educației copiilor se ocupă mama sau Big Mama cum o alintăm noi de când ne-am englezit. I-am putea spune și mama HTA 3, de parcă 3-ul ăsta ar fi blestemat întreaga familie. Unde ești tu, surioară acum? O exista un Rai al nenăscuților?

Am auzit de existența unei fete ce a fost în familia mea, iar când am înțeles că sunt doar o continuare a existenței surorii mele m-am decis să scriu. Era singura modalitate prin care puteam înțelege ce s-a întâmplat dinaintea Revoluției, dinaintea vieții mele, a cunoscutului. Fiecare pas de a afla ce s-a întâmplat când mama a avortat-o nu m-a întristat, nu am știut cum să reacționez, nu se vorbește niciodată despre avorturile ilegale de atunci. Și chiar dacă s-ar vorbi, ce sens ar mai avea? Morții tot morți rămân fie că vrei, fie că nu vrei. Iar în familie, bolile, sexul și avorturile nu sunt subiect la care să muști ușor din pâine. Ce-i drept se mai vorbește de păduchii luați de la un copil în perioada pantalonilor umezi, de juliturile din genunchii peticiți cu plasturi, de strabismul înnăscut. De câteva ori mi s-a reproșat că nu aș fi ca „fata din vis”.  

Prima oară când am aflat de ea era când am scotocit după poze. Îmi băgasem tot capul într-un dulap după diapozitive. Și poze. Mama obișnuia să ne pună înainte de culcare diapozitive. Avea o groază de cutiuțe mici pe care era scris câte o poveste. „Puișorul cel moțat”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Scufița roșie” erau cele mai folosite. Nici măcar nu le mai băga în cutiuțe. Și așa le vedeam ca disperata. Printre ele se ascundea și un teanc de fotografii aruncate. Împrăștiate care încotro. Nu mai înțelegeai nimic. Pe unele cineva scrisese anii, altele chiar aveau câte un citat pe spate. Nu erau puse deloc în ordine, nici măcar nu erau frumos aranjate în album. O raritate. Trebuia să văd ce e cu ele. La cele din album nu mă uitam. Ai mei le puseseră sus, să nu umblăm cu mâinile murdare pe ele. Mă uit la fiecare poză după mama sau tata, însă nu se vedeau. Sau poate mama era fetița aceea cu panglicuțe ce primea un premiu. Nu știu. Nu am întrebat. La fundul teancului, o văd pe mama. Îmbujorată, stătea lângă tata și se priveau cu dragoste. Știu asta, fiindcă îi mai vedeam așa. Dar din ce în ce mai rar. Acolo mama avea burta mare și așa cum știam de la copii asta însemna că avea un bebe în burtă. Pe poză era scris un 8 si un 9. Cu virgula sus, asta însemna anul. Eu mă născusem în 1991, deci clar nu eram eu. Dar atunci cine?

Mamaia mea, doar crescusem la ea primii 3 ani din viață, mi-a povestit despre fata din vis. Doar o bâzâisem despre poza aia. „Maicăta a trebuit să facă avort. Avea o fetiță. Așa i-au spus femeile de acolo. După aia a făcut un an tratament. Îi dădea doctora diverse medicamente. Și s-a chinuit să te facă. Să vezi ce bucuroasă a fost când a văzut că ești fată!”

Fata din vis... Nici măcar nu are nume. Fata din vis... Oare cine ești?

Dacă aș ști ce înseamnă, poate mi-ar fi mai ușor să trăiesc. Nu de alta, dar chiar vreau să fiu ca ea. Am ajuns să o întreb pe mamaie, cum își imaginează ea că ar fi arătat? Ar fi fost blondă, mă fac blondă. Sunt dispusă să fac totul pentru a fi ea. Știu că nu e posibil. Eu sunt tot eu. Poate ideea asta de a fi ca ea a pornit de la faptul că nu am cunoscut-o. Decât să devin o copie a ei, mai bine ar fi trăit. Dar dacă ea nu murea, eu unde aș fi fost? Dacă nu era avortată, eu nu aș fi fost nici măcar în plan. Sunt sigură de asta.

Mai bine să întreb. Decât să presupun, mai bine o întreb direct pe mama. Ea știe totul. Săraca mama, nici acum nu poate să-și amintească nenăscuta... Sau poate refuză. Mintea oricum nu mai era la locul ei în momentul avortului, inima înregistra totul la intensitate maximă, bătaie după bătaie. Fata i s-a arătat în vis îmbrăcată într-o rochiță roșie cu buline albe, cu 2 codițe negre, o fetiță oprită din creștere. Eu mă înalț în locul ei. Iau puțin vin din cămară, vin vechi de țară și îi spun mamei să stea pe scaun. E 11 februarie 2013. E vremea să bem în cinstea ei. Mama cade pe gânduri și nu știe ce să creadă. Ce mi-a venit să întreb de sora mea? Doar e atât de mult timp de atunci. Începe să-mi povestească încet, rar, iar vinul mă face să iau foc. Ca o pasăre Phoenix.

„Îmi aduc aminte de masa înaltă, plină de sânge, prea roșie la cât de ruptăcită era prin colțuri. Sângele este al meu. Este prea mult. E atât de mult, încât curge picurând pe gresia pătrățoasă. Nu înțeleg de ce nu vor să șteargă mai repede. Sângele îmi face rău. Cineva vorbește că e fată, dar nu vor să mi-o arate. Spun că a curs mult, fiindcă s-a încăpățânat să iasă.” îmi spune mama și eu mă întreb: oare cum ar fi fost viața mea ca ea? M-aș mai fi născut? Nu cred. Ridic paharul, îmi pun restul de vin și îl beau dintr-o suflare. E roșu. Prea roșu. Deja pulsează prin toate oasele.

Mă doare coloana. Cred că am purtat-o prea mult în spate pe sora mea avortată.  

Read More

Fata din vis

Ai mei mereu aprind o lumânare mică de ziua mamei. E albă și rotundă. Miroase a biserică, a bătrâne ce-și fac semnul crucii până jos. O pun la vii, după ce fratele meu pune una la morți. O dată am întrebat de ce aprindem una de fiecare. Tata mi-a dat un cot, doar suntem în Biserică, trebuie să tac. Eu cred că este pentru ea, fata din vis, sora mea avortată.

Până ce nu te vezi un embrion fără viață, Dumnezeu nu poate face mare lucru din viața ta. E atâta dragoste în jocul ăsta de a avea pe cineva, de a-ți împărți ADN-ul cu cineva, de a avea o soră. Și îți dai brusc seama că pentru tine nu mai e un simplu joc și sfârșești în plânsete.

Tata iubește și e iubit. El însă iubește prea ușor, fără tragere de inimă, iar mama prea grav. El e tânăr și are un Oltcit alb, ea e frumoasă și de-abia ieșită de pe băncile Pedagogicului. El e pătimaș și se înfurie ușor, ea iubește viața inocent. El o iubește obsesiv pe muzica lui Dan Spătaru, ea îl iubește distractiv și în tăcere. E o iubire nebună de la care a pornit totul. Dragostea lor în 1989 însă „nu mai mergea”. Ea a încremenit în anul acela de grație, iar eu m-am născut din cenușa ei. Ca o pasăre Phoenix. Panta rhei. Marea dragoste a părinților mei a căpătat viață infinită prin lăsarea de sânge. De ce mă ascund după deget? Măcar acum să-i dau glas surorii mele.   

Continuarea data viitoare

Read More