Fecebuiala

Toată lumea e acum cu fecebuiala...chiar și eu sunt atinsă de această boală incurabilă, dependența se instalează rapid, nu poți să scapi de ea chiar dacă ai dori... E același fenomen ce implică oameni : societatea , indiferent de e virtuală sau umană. În virtual te poți pretinde super, cu creierul cât o nucă, cu un fățău drăguț ce numai o mamă l-ar putea iubi. Pițipoancele își pun poze cu ele din toate pozițiile, cu o nouă coafură zmotocită în fiecare poză, cocălarii se bucură de antipatia mea, iar mai mereu dai nas în nas cu o idee bună , dar care nu o iei în seamă în amalgamul de informații inutile și poze șuchii. Fecebuiala e extraordinară când vorbești cu rudele din depărtare sau cu prietenii plecați peste mări și țări, dușmanii îți devin prieteni și totul e albastru cu alb pentru moment, Fecebuc.

Bulgaria

Vacanță, vacanță nu există la mine, nu mă pot relaxa așa cu una cu două, vorbesc în miez de noapte de roluri de gen... glumesc, acum stau și ascult adevărata muzică țigănească (lăutărească) și mă bucur de compania oamenilor din Germania, Bulgaria cu românașii de rigoare. E fain când întâlnești oameni din diverse colțuri ale lumii și vezi alte culturi. Îți faci o părere mai bună despre lumea în catre trăim când vezi persoane care nu au ochelari de cal. Așa că atâta vreme cât există oameni open-minded o să mă bucur de viață....de iubire...

Tavanul

Albul tavanului mereu m-a calmat, nu trebuie decât să văd alb în fața ochilor și gata, îmi revin în corpul ruginit de timp. Remarci cât de veche e o clădire după albul spălăcit, gălbejit, murdărit de atâția ochi care l-au cercetat cu privirea. De obicei, tavanul nu este drept, cel puțin nu am remarcat un tavan perfect drept în țărișoara asta. Are mereu denivelări de spatula lui Dorel, urme de la vechiul tavan care a căzut anul trecut și a trebuit refăcut de același Gigel. Primul lucru pe care îl remarci când ești mic și te joci prin casă ca nebunul, mai bați o minge sau mai faci o întrecere cu mașinile pe niște pereți bătrâni ca tine, e că nu sunt drepți, toți locatarii precedenți au lăsat urme indescriptibile: o bară cu creionul acolo unde ai mai crescut, o dungă cu degetul lăsată de plictiseală, o urmă de ușă trântită atunci când v-ați certat la cuțite și bineînțeles, săgețile și punctele cu pixul sau carioca după caz. Peretele casei devine o expoziție de culori , albul lavabil se pare că nu este chiar atât de spălabil, oricât ai încerca să ștergi urma tabloului cu noi înrămat, ea tot va rămâne. Măcar atât...o pată pe un perete al casei...

In the Wilderness

A dreamer is one who can only find his way by moonlight, and his punishment is that he sees the dawn before the rest of the world.

A little sincerity is a dangerous thing, and a great deal of it is absolutely fatal.


All bad poetry springs from genuine feeling.

Children begin by loving their parents; after a time they judge them; rarely, if ever, do they forgive them.

Conversation about the weather is the last refuge of the unimaginative.

Deceiving others. That is what the world calls a romance.

I choose my friends for their good looks, my acquaintances for their good characters, and my enemies for their intellects. A man cannot be too careful in the choice of his enemies.
 
I see when men love women. They give them but a little of their lives. But women when they love give everything.

If one cannot enjoy reading a book over and over again, there is no use in reading it at all.
 

Mai Altfel

În România, săptămâna asta a fost mai altfel, toți picii de la mic la mare s-au adunat prin parcuri, muzee, au aglomerat zonele centrale în fuga lor spre școala dintre plopi. Nu voi aduce în discuție calitatea și necesitatea unor ieșiri sau ale unor întâlniri pentru a lua cu asalt muzeele. Cred că nici un muzeograf nu a mai văzut atâta interes pentru bietul său muzeu de când era la putere Ceaușescu... La stop, pe lângă și în parcuri, copii, copii, de aveam impresia că am fost invadați de toată populația studioasă a țării... până când la un telefon dat acasă am aflat că se află în derulare Școala Altfel, ceva indescriptibil, distractiv pentru elevi că doar din orice se poate face un joc, dar obositor pentru profesori. Cu asemenea progenituri disperate după atenție și agitate mai tare ca un suc de 2 lei bucata pomana lu tata, profesorii și-au scos ochii de atâta holbat la micuți să nu se arunce de pe pod în Dâmbovița, să nu treacă nebunește pe roșu și să alerge pe zebră. Sunt doar curioasă: s-au pus absențe? Sau dacă veneai bine, dacă nu tot bine...cred că știu ce aș fi făcut eu dacă mă prindea săptămâna altfel când bacul se apropia cu pași repezi... aș fi dormit și sperat că se va duce și săptămâna asta nebună, nebună...


P.S. Aceasta este o părere obiectivă și nu are la bază decât observații pertinente. Eșantionul a fost de sute -mii tineri și nu contestă faptul că unele activități au educat teneretul...

Laudele înlocuiesc prețuirea?

Lăudăm încontinuu, nu ne putem abține să aducem complimente stupide unor lucruri care nu ar trebui să se spună. Știu că am devenit prea abstracă, nici eu nu știu prea bine ce vreau să zic, însă ideea e că mi se pare absurd să lauzi un lucru simplu din viață. Exemplu? Vezi o floare și să spui ca un deștept ce ești: uite o floare frumoasă! De unde știi în primul rând că e frumoasă? În funcție de context, ai văzut-o pe un câmp verde, ea, unica floare roșie sau a fost zărită într-un lan de maci, o floare albastră... deci, frumusețea ajunge să fie un concept comparativ: asta-i urâtă, asta nu-i. Dar dacă celelalte flori ți-au dat impresia că ea este frumoasă numai și numai datorită faptului că o împrejmuiau? Să mă întorc la oile noastre... Lăudăm tot ce vedem în jurul nostru, fiindcă așa avem impresia că ne vom simți mai bine și îi vom face pe ceilalți să se simtă mai bine. Ce se întâmplă dacă ești antisocial și totuși lauzi pe idolul tău, îl ridici în slăvi, îi dai apă la moară, îl binedispui? Asta înseamnă că îți pasă mai mult de cineva decât de propria ta persoană? Sau vrei să crezi că poți ține la cineva nevăzut, neauzit, necunoscut? Dacă te lauzi în gura mare, strigi cât te ține gura că ești cel mai tare din parcare, că creierașul tău nu mai are seamăn... crezi că te apreciezi? Sau ești nesigur pe ce poți, speri și crezi? Mă mai gândesc la ore de noapte și mă rog (sîc!) să nu mă apuce încă somnul...

Plictiseală

Nu credeam că o voi spune vreodată, dar mă plictisesc de moarte făcând aceleași lucruri pe care și așa nimeni nu le apreciază. Mediocritatea unora atinge înălțimi de nedescris, dar cum au darul să ne critice, o fac chiar foarte bine. Mă enervează părerea unora despre mine sau despre alții, dar dacă nu dai din cioc sau nu-ți pasă de viața unor pițipoance se consideră că ești ciudată, fată, ciudată! Pur și simplu nu-mi pasă că aia s-a combinat cu marele barosan ce umblă numai prin fratelli cu prințesa lui și totuși, o pomenesc aici cu titlul care i se cuvine: PRINȚESĂ. Plictisitoare sunt viețile lor, cu plimbări sub clar de bec obscur prin club, cu paharele lor ținute cu degetul micuț ridicat în susuț, cu rochiile lor strânse pe trup ca un sălămior de Sibiu ce se strecoară printre barosani. Cred că ați observat că în cluburile de fițe umblă numai așa ziși bărbați, cu burta de gravizi în 7 luni și cu portofelul dolofan de bani să-l vadă fetița lui, preferabil minoră, că doar de, omul se respectă... După aceea, trebuie să suport cu stoicism și culorile lor intense de pe mușchii lor frumos articulați la sală. Pițiponci sunt mulți și de fiecare dată mă voi hăhăi când îi voi vedea, așa că dacă mă vedeți râzând prostește să știți că tocmai i-am văzut pe ei, MINUNAȚII. Postarea asta nu-și prea are rostul, dar așa cum v-am zis de la început: mă plictisesc!!!