Interzis

I

Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat
-în mine şi în tine-
doar tu, pe axa irisului,
înveţi geometria sferelor albastre
iar eu, din centru
nu mai aştept timpul.

În umbra ta
râde sufocată ziua.

II

Parcă văd:
sub clopot de magmă
primeam ungerea
ca pe ceva firesc;
am ales: doi oameni,
spate în spate,
necunoscându-se,
văd universul în nopţi
cu boabe de rouă în locul
ochilor nefireşti,
înmiiţi, de un negru de astru.

III

Am ocolit durerea, deci adevărul.
Nu ne era interzis
să ne minţim sufletul ?

IV

Ocolim singurătatea,
deci adevărul.
Pentru a nu-l răni
pe cel de-aproape
ne credem actori în
roluri de excelenţă.

Ocolim sfârşitul,
deci adevărul.
Pentru a nu pleca,
ne minţim conştiinţa
ce sălăşluieşte în noi.
Vom spune o minciună
cu tentă de-adevăr:
„Taci, tu, suflete, căci noi
nu vom pleca,
ci vom rămâne veşnic aici,
între spaţiile barbiliene,
îndoiţi, întreiţi,
veşnici.”

„Taci, tu suflete! Îţi interzic singurătatea!”

Precious

Mulţi adulţi sunt înclinaţi să considere cu uşurinţă familia ca pe un fel de mic univers artificial şi restrâns ale cărui elemente ar fi toate selecţionate cu grijă, în funcţie de dovada făcută că sunt nevătămătoare şi în care influenţele din afară nu pătrund decât decantate, după ce au fost riguros verificate. Bine adăpostit în acest mediu capitonat şi perfect artificial, copilul ar creşte fără nici un risc şi s-ar deda fără pericol la un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.
Potrivit cu această perspectivă, experienţele trăite de copil în cadrul familiei ar avea caracter atenuant, provizoriu, ireal, gratuit şi lipsit de consecinţe, pe care adultul i-l acordă fără să stea prea mult pe gânduri. În concluzie, familia îi permite copilului să trăiască un fel de viaţă izolată, căreia i se atribuie meritul că îl pregăteşte pentru „viaţa adevărată”, viaţă pe care numai adultul o cunoaşte. Ea ar asigura răgazul de care copilul are nevoie, date fiind incapacitatea, ignoranţa şi vulnerabilitatea lui.
Dar atare imagine nu respectă realitatea şi nu ţine seamă de fapte. Paza integrală pe care o postulează nu este realizabilă. Influenţele lumii externe nu se opresc la uşa locuinţei familiale, căci noi le ducem cu noi şi ele sălăşluiesc în noi. Viaţa familială participă întotdeauna la viaţă în general, fie că vrem, fie că nu vrem. Toate aspectele ei materiale, economice şi sociale au ecou în familie. Dar mai ales viaţa copilului, cât de mic ar fi el, nu este niciodată o pseudoviaţă.
Familia permite copilului să aibă acea explicaţie cu lumea de care am vorbit mai înainte. Ea îi permite să trăiască cu adevărat, să-şi facă ucenicia pentru viaţă după ritmul propriei creşteri şi după modalităţile succesive care caracterizează etapele acestei creşteri. Mai înainte de orice, familia ne apare ca mediu optim în care, cu toată incapacitatea sa de a face faţă ambianţei fizice şi sociale care îl caracterizează, copilul poate trăi şi se poate iniţia pentru viaţă.
Însă ce se întâmplă dacă totul este pe dos?
Părinţii nu sunt cu adevărat şi profund consacraţi copilului lor. Ei nu sunt legaţi de copil decât printr-un spaţiu de locuit, prin sărăcie şi analfabetism. Filmul „Precious” ne arată şi cealaltă faţă a monedei. Precious (Gabourey Sibide) este o tânără de doar 16 ani. Locuieşte în Harlem, într-un apartament deţinut de mama sa, învaţă la o şcoală din cartier şi îi place matematica. Suferă de o problemă legată de greutatea în exces şi de aceea îi este teamă să vorbească în public. Tânăra fată se află la a două sarcină, iar tatăl copilului este chiar tatăl ei. Un caz terifiant de incest, însă nimeni nu ia atitudine. Tiranica sa mamă, Mary (Mo’Nique), nu vrea să piardă ajutorul din partea statului, iar fetei îi este mult prea frică să vorbească despre ceea ce i se întâmplă. Mutată la o şcoală pentru elevii cu probleme, ea intră sub aripa protectoare a profesoarei Rain (Paula Patton) şi, pentru prima data în viaţă, va descoperi ce înseamnă o familie, cum arată fericirea şi ce semnifică iubirea. Decisă să îşi nască fiul şi să îl crească, ea speră să se poată desprinde definitiv de trecut, însă acesta o urmăreşte, căci veştile rele nu vor înceta să apară.



„Pentru toate Precious" e dedicaţia de la finalul peliculei şi , într-adevăr, nu ai cum să nu realizezi pe parcursul ei că există numeroase astfel de persoane, care, dincolo de apariţia fizică, mereu luată în derâdere, au un suflet. Se pare că, în lumea asta a noastră, a aparenţelor de fiecare zi, a falsului şi a încercării de a părea ceea ce nu suntem, o persoană ca Precious nu ar avea nici o şansă. Vedem zilnic în jurul nostru oameni şi oameni, unii cu anumite probleme , alţii cu altele. Fiecare dintre ei consideră că a lui este cea mai importantă, fără a putea vedea că în jurul său pot fi cazuri şi mai grave decât al lui însuşi. Până când ajungi la un momnet dat să îţi pui întrebări... Cred că filmul de aici s-a născut : dintr-o întrebare. Nu e lucru uşor să accepţi că tot ce apare transpus cinematografic în această peliculă e universal valabil. Trebuie pentru asta să faci apel la memorie şi să te gândeşti de câte ori în viaţă ai avut reacţia greşită faţă de astfel de situaţii. Vrei, nu vrei, tinzi să cazi într-un proces al conştiinţei din care nu ştiu câţi ar putea să iasă confortabili la final. Aşa că filmul prezintă şi , culmea, judecă în paralel.Vine parcă şi te ia de mână şi îţi arată o cale a toleranţei, într-o lume a intoleranţei. Poate chiar sunt momente când nu ai vrea să "îţi pierzi vremea" cu un asemenea film. Poate chiar începutul lui ţi se pare...aşa...fără sens...Stai şi te întrebi, de fapt ce vrea regizorul ăsta? Ce e cu fata asta care acoperă tot ecranul? Până la urmă ce e cu viaţa lor din Harlem? Ce mă interesează asta pe mine?
Apoi găseşti răspunsul: şi asta înseamnă că ai văzut filmul cu ochii sufletului. Asta să faceţi, dacă vreţi să îl vedeţi.Restul veţi înţelege!

Lecţia despre cub- Nichita Stănescu


Sunt unele poezii pe care aş fi vrut să le fi scris eu... Aceasta este una dintre ele, singura poezie "perfectă" a lui Nichita.


Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!