Cuvintele unui idiot


* Să pledeze pentru sine e mai greu decât să pledeze pentru alţii.

* Fericirea lui este însoţită de suferinţă, iar liniştea de plictiseală.

* Doreşte să trăiască o viaţă raţională de la început până la sfârşit, să-şi păstreze conştiinţa curată şi sufletul neprihănit.

* A face este a vrea să facă. A vrea să facă un lucru este a-l face. La urma urmei, viaţa sa nu poate evita această circularitate a vieţii.

* Nu iubeşte nimic şi nu crede în El.

* Iubirea nu-l împlineşte.

* Nu crede în adevărurile spuse, ci doar în cele văzute, pipăite.

* Cuvântul scris este mult mai statornic decât fiinţele umane.

* Este vulnerabil la orice rană i-ai provoca. Asta după părerea mea, înseamnă sensibilitate.

* Caută un loc aflat dincolo de graniţele lumii cunoscute unde să-şi găsească fericirea.

Liceenii
















În sfârşit am fost şi noi, XI F, uniţi. Ne-am comportat ca adevăraţi colegi, fără supărări, fără invidie, fără certuri. Vineri a fost o zi perfectă de adunat gunoaie şi stat la tăifăsuit. Ne-am distrat pe cinste şi am reuşit să facem dintr-o zi obişnuită, o amintire plăcută. Sper să nu rămână singura amintire frumoasă, la iarbă verde, cu colegii şi să mai avem parte şi de altele. Las pozele să spună mai multe.
Mulţumesc colegilor, nu tuturor (ştim noi cine a fost fetişcana care a lipsit) pentru tot. Pentru vorbe fără rost, râsete fără limite şi bunătate. Deci, se poate !!!
Închei postarea asta, că deja am devenit nostalgică. Mulţam fain...

Statuile vii
















Am preluat un articol de pe siteul www.informal.ro despre nişte statui atât de frumoase şi realiste încât şochează. Însă nu pentru acest lucru trebuie remarcat sculptorul, ci pentru că a reuşit să recreeze o mica ţară din "Călătoriile lui Gulliver".
Se numeste Ron Mueck, este sculptor hiperrealist, s-a nascut in 1958 la Melbourne/Australia, in familia unor fabricanti de papusi, s-a dezvoltat ca artist autodidact, fara sa treaca printr-o institutie de invatamant artistic specializat. A lucrat mult timp ca decorator si creator de recuzita – intai la o emisiune TV pentru copii, apoi in industria cinematografica a efectelor speciale. Traieste la Londra de mai bine de 20 de ani. In toti acesti ani si-a exersat talentul in realizarea figurilor umane intr-un mod foarte realist, ca si cand ar fi vii. Socheaza prin acuratetea cu care lucreaza.
Despre “Mask II”, artistul Peter Plagens scria: “Daca tragi cu ochiul inauntru, poti vedea dinti, gingii si chiar cateva picaturi de saliva. Stai langa el un moment si vei jura ca l-ai auzit sforaind.”
Mueck si-a creat propria companie in Londra, realizand recuzita fotorealista si personaje robotice pentru industria publicitara. In ciuda detaliilor minutios lucrate, aceste manechine erau destinate fotografierii dintr-un anumit unghi, neglijandu-se astfel partile care nu intrau in cadru. Dar dorinta sa de a crea manechine care sa arate perfect din orice unghi ar fi fost privite devenise tot mai puternica. Asa a ajuns Mueck la concluzia ca fotografiile nu reusesc sa redea prezenta fizica a creatiilor sale, distrug fiorul real, motiv pentru care s-a intors spre sculptura artistica.
La inceputul anilor ‘90, cand inca lucra in publicitate, Mueck a primit o comanda de a realiza ceva foarte realist si s-a intrebat ce material ar fi mai potrivit. Latexul era ceva obisnuit si la indemana, dar nu era suficient de tare, ca sa obtina maximum de precizie. A vazut insa un mic decor arhitectural pe peretele unui magazin si s-a interesat din ce erau facute acele chestii dragute roz. Raspunsul primit a fost: fibra de sticla. recent a inceput sa foloseasca siliconul, deoarece acesta permite o modelare mai usoara a diferitelor parti ale corpului si implantul de par.

Creatiile sale se axeaza exclusiv pe corpul uman, urmarind fidel transformarile acestuia pe parcursul vietii, de la nastere si pana la moarte. Fara exceptie, sunt executate cu o atentie obsesiva pentru detaliu, de la porii pielii, pana la cel mai firav fir de par, incat, la prima vedere, este greu de crezut ca toti acei oameni, pitici sau giganti, nu sunt cu adevarat vii. Exploreaza ambiguitatea relatiei dintre realitatea “nuda” si tendinta noastra de a nu o privi in fata.
Sculpturile lui se joaca cu proportiile, de aceea par stranii, infioratoare si grotesti. Acuratetea detaliilor redate la o scara atat de mare le da nu doar un impact vizual stanjenitor si deconcertant asupra noastra, ci si unul profund psihologic, care indeamna la o redescoperire de sine intr-un mod mult mai simplu si mai sincer.





Suflarea vieţii- un filmuleţ foarte poetic

Primăvara II

Pastel pesimist
de I.L.Caragiale

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceaţa grea p-afară,
Pe cerul sumbru nici o stea.
E frig... şi apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăştinoasă
Şi codrul doarme întristat.
Sunt trişti şi corbi-n deal de vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.
O barză, cu pas de măsură,
Soseşte ca explorator...
Şi plouă... plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.
Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin şi ape din zăpezi;
Umflate, apele spumează,
Torente curg din codrii ve'zi.
În ţarini grâul putrezeşte,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăceşte,
Mălai, făină, nu e strop.
Şi soarele, o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus şi fără zori.

Primăvara

Pastel optimist
de I.l.Caragiale

Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: “Să dea Domnul, să dea!”
Şi de te culci pe prisp-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea...
E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.
Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea;
Se pup' brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea...
Şi-o barză... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.
Când plouă toate germinează;
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii de mii de muguri ve'zi...
În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o dezgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte,
Pe orice frunză e un strop.
Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.

Miracolul


Miracolul este un semn care rămâne întotdeauna de descifrat. Apariţia unei raze de soare, înmugurirea copacilor, naşterea unui copil sunt miracole vizibile. Semne şi de asemenea o chemare să căutăm dincolo de realitatea aparentă prezenţa invizibilului.
Nu există miracol fără existenţa conştientă sau inconştientă a unui dialog cu Dumnezeu. Fie el intim, discret sau foarte spectaculos, miracolul nu există decât în şi prin credinţa pe care o avem în el.
Existenţa noastră e jalonată de semne mai mult sau mai puţin vizibile, pentru a ne arăta drumul. Nouă ne rămâne să fim vigilenţi, să le înţelegem sensul şi să le urmăm pentru a trece dincolo.
Poate nu credeţi în miracole, nu aţi văzut sau nu vi s-a întâmplat. Aţii pot avea chiar o ostilitate faţă de miracole, pur şi simplu fiindcă dincolo de minune, ei ghicesc prezenţa autorului lor şi pe care îl refuză cu hotărâre. De ce oare nu observăm mai atenţi ceea ce se întâmplă în jurul nostru ?
Vă propun o temă de gândire şi de puţină imaginaţie.
Rememoraţi-vă întâmplările de azi ori de ieri. Ce aţi văzut în drumul vostru? S-a mai schimbat ceva în mediul înconjurător?
Haideţi să fim mai receptivi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru!
Mai gândiţi-vă...

Cine suntem?

Bineînţeles că nu ne încearcă vreo senzaţie de uimire în faţa întrebării de mai sus. E o întrebare pe care conştient sau inconştient ne-o punem aproape clipă de clipă. Dar cine suntem ? Ce sunt Eu ?
Eu sunt doi. Un Eu interior şi altul exterior. Părerile despre viaţă, despre oameni şi mai ales despre tine însuţi sunt mereu aceleaşi, dar mereu le ilustrezi altfel. Eu sunt doi. Un Eu neschimbător, încât am impresia că este veşnic şi un Eu în schimbare, un Eu prezentat lumii, un Eu care nu este acelaşi în relaţiile cu doi oameni, ci cu fiecare om este altfel, aşa cum şi celălalt îşi schimbă exteriorul pentru mine, astfel încât cele două Euri exterioare să se îmbine perfect, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg.
Eu sunt doi. Un blog al unei liceence române din U.E. Dar ce este, mai concret, românul (ne)europenizat ? Este un român lipsit de rădăcini, nepăsător faţă de un trecut „glorios”; „gânditorul liber” şi sceptic, închis numai faţă de adevăr, dar „deschis” către orice nouă modă intelectuală, pentru că el însuşi nu are nicio bază intelectuală; cel care caută un fel de „revelaţie nouă”, gata să creadă în orice este nou pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; experimentatorul, venerând „faptul” pentru că a abandonat adevărul, văzând lumea ca pe un laborator vast în care este liber să hotărască ce anume este „posibil”; românul autonom, prefăcându-se umil pentru că îşi cere „drepturile”, însă cu toate acestea plin de trufia de a considera că totul i se cuvine într-o lume în care nimic nu e interzis; românul fără conştiinţă sau valori şi astfel aflat la cheremul celor mai puternici „stimuli”; românul „simplificat” la extrem, capabil numai de ideile cele mai elementare şi totuşi dispreţuitor faţă de oricine îşi îngăduie să înfăţişeze lucrurile superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Dar aşa cum spunea Octavian Goga : „De multe ori privind în sufletul tău ţi se pare că stai în faţa unei case cu obloanele trase şi cu uşile închise. O mână necunoscută a scris pe o hârtie, în colţ, la poartă: Plecat fără adresă.” Deci să ne reamintim că n-am venit pe lume cu o oglindă în mână, ci că mai întâi ne oglindim în altul, pentru ca abia apoi, prin intermediul şi cu ajutorul acestuia, în noi înşine.


Împreună

Împreună cu trupa de teatru în limba franceză am mai făcut o boroboaţă: am luat premiul I la prima ediţie a Concursului de teatru între licee organizat de Consiliul Tinerilor+ o cupă. Veţi spune că iar mă laud şi aţi remarcat bine. Iar mă laud...
Laud faptul că deşi Andrei a sărit paragrafe întregi, a putut să improvizeze, iar noi l-am acoperit aşa încât nici nu s-a observat.
Mă laud că deşi am căzut şi m-am învineţit iarăşi pentru a nu ştiu câta oară, nu m-a mai durut.
Le laud pe fete că au jucat cu atâta pasiune şi nonşalanţă.
Îl laud pe Hristi, fiindcă şi-a intrat în rol.
Ar trebui să o laud pe Mihaela pentru faptul că a fost aşa de dură încât m-a bătut măr, dar nu o laud... nu mai vreau să mă mai bată "aşa realistic"...
Pentru a înţelege ceea ce v-am spus, veniţi să ne vedeţi duminică la ora 10:30 la Palatul Copiilor sau citiţi piesa "Palatul chelfănelii" de Pascal Bruckner.
Sper ca vorbele mele să nu fi fost în zadar...



* Ignoraţi finalul clipului şi reţineţi doar atât: împreună am devenit un întreg. Fiecare este o piesă de puzzle într-un joc care nu se va termina niciodată.

Domnişoară

Domnişoara este micuţă, blonduţă şi simpăticuţă. La prima vedere. Tot la prima uitătură, cu un zâmbet minunat, spune printre dinţi, fără ca măcar să deschidă gura:
- Nu o suport pe fetişcana asta.
Fetişcana era cu hârţoagele după ea, cu baxul de glumiţe cam răsuflate la ea, cu o uitătură cam trapezistă(strabismul era la el acasă), cu o frează nelinsă de gel. Eram chiar eu. Nu am înţeles prima dată de ce am ajuns subiect de şuetă între fete (a se citi fâţe). Probabil sacoul e de vină, stă cam strâmb pe un corp cam mic. Faptul că cineva mă consideră antipatică nu m-a deranjat, fiindcă nici măcar nu mă cunoştea. În schimb m-am frământat cam vreo pauză şcolară să înţeleg.
Necunoscutul ne este insuportabil. Luăm totul după aparenţe, fără să ne gândim ce e după. Poate vă întrebaţi: după ce? După cortină, după înveliş, după zid, după uşă, după viaţă.
Când m-am aşezat pe scăunel, chipul ţipând într-un colţ în timp ce eu îmi frământam creierii s-a răsucit şi şi-a aruncat voalul. Stăpânirea mea de sine a primit din nou o lovitură puternică.
Mă priveam în ochi pe mine însumi. Simţeam că s-a schimbat ceva... Aveam atâtea
să -i spun... să tacă...să-i explic să...Dar nu-mi mai pasă...

MAMA

Arătaţi-le respect, iubire, respect, iubire, şi altele mamelor, nu numai de 8 Martie, ci MEREU. Pentru tot ce fac pentru noi şi lucrul cel mai important, pentru că ne-au dat viaţă. La mulţi ani mămicilor şi doamnelor!

P.S. Vizionaţi videoclipul. Spune mai multe decât v-am spus eu, din viziunea unei mame. În plus, e foarte haios.


Phoenix- Zori de zi

Adam - Marin Sorescu




O poezie pe care mi-ar fi plăcut să o fi scris eu....



Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sîni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa!" - a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămîie
Adam scotea la lumină o noua cadînă
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Florile speranţei






















O primăvară cu flori de speranţă, o primăvară cu muguri de fericire, o primăvară frumoasă ca sufletul fiecăruia dintre voi. Iar când vi se pare că nu mai puteţi, luaţi-o de la capăt iar, şi iar, şi iar. Toată puterea este în voi, în noi, în noi toţi. Numai bine. Şi "La mulţi ani!".