La mulţi ani!!! *în 4 memento-uri

La mulţi ani!!! Fie ca anul ce vine să fie mult mai bun decât anul ce a trecut!!!
















Am timp

Nu prea am avut timp să mai scriu câte ceva pe blog. Vă veţi întreba: "Cum să nu ai timp? Doar e vacanţă!!!" Mereu a trebuit să fac câte ceva în marea hărmălaie denumită Crăciun. Este adevărat că această sărbătoare şi-a pierdut semnificaţia, o dovadă în plus fiind ceea ce am făcut eu: shopping maniac pentru a pregăti masa de Crăciun, pregătirea dulciurilor de Crăciun şi decorarea bradului.
De aceea mă simt niţel obosită, niţel pustiită şi poate mai mult tristă. Tristă findcă ceea ce am făcut pentru ca toată lumea să se simtă de Crăciun foarte bine, nu a fost apreciat. Mâncarea a fost consumată fără ca bucătăresele să primescă felicitări, într-un stil ce l-aş putea denumi "de porc ", pe lângă brad a trecut toată lumea însă numai părinţii l-au admirat, deci toată munca a fost în zadar. A fost un Crăciun de neuitat...
AM TIMP
de Paul Everac
din volumul "Acomodări-poeme, poezii, cuplete"
Am timp acum destul pentru tristeţe
Îmi pot permite luxul de-a fi trist
Când viaţa nu mai vrea să mă răsfeţe
Am timp să mă întreb de ce exist.




Crăciun fericit!!!!
















Vă urez să aveţi parte de un Crăciun fericit împreună cu cei dragi!!!!!
Sărbători fericite!!!!

În lumea în care trăim


Fragment din cartea "Viaţa cea nouă" de Orhan Pamuk:

"Într-o zi am citit o carte si întreaga mea viata s-a schimbat. Înca de pe când ma aflam pe la primele pagini am simtit atât de intens forta cartii, încât am avut impresia ca trupul mi se desprindea si se îndeparta de masa, de scaunul pe care stateam. Dar, desi socoteam ca trupul meu se detasase si se îndepartase de mine, parea ca ma aflam, mai mult ca niciodata, cu întreaga mea existenta si identitate, pe scaun, la masa, iar cartea îsi arata înrâurirea nu numai asupra sufletului meu, ci asupra a tot ceea ce ma facea sa fiu eu însumi. Era o înrâurire atât de puternica, încât am crezut ca din paginile cartii se revarsa asupra mea o lumina care îmi întuneca mintea si care o facea, totodata, sa straluceasca din rasputeri. M-am gândit ca, multumita acelei lumini, aveam sa ma reînnoiesc din temelii, ca datorita ei aveam sa ies de pe fagasul firesc, am simtit în ea umbrele unei vieti pe care urma sa o cunosc si de care, mai pe urma, urma sa ma apropii. Stateam la masa, eram constient, cu o parte a mintii mele, ca eram asezat la masa, ca întorceam paginile si citeam noile cuvinte, noile pagini, în vreme ce întreaga mea viata se preschimba. Dupa o vreme, m-am simtit atât de nepregatit si de neputincios în fata lucrurilor care mi se întâmplau, încât mi-am îndepartat fata de paginile cartii, mânat de o pornire de moment, de parca as fi dorit sa ma feresc de forta care se revarsa din carte. Abia atunci mi-am dat seama, cu teama, ca lumea din jurul meu se schimbase cu totul si am fost cuprins de un sentiment de singuratate pe care nu-l mai încercasem niciodata până atunci. "
Vă place ceea ce aţi citit? Cartea "Viaţa cea nouă" de Orhan Pamuk a plăcut/place multora fiind un bestselling în Turcia în anul publicării, 1994. După ce ai terminat de citit ultima pagină te mai gândeşti dacă e un vis, dacă chiar Osman a existat, dacă Janan chiar i-a frânt inima. CARTEA a fost o realitate ? Unde se termină visul şi începe viaţa ? Când se termină viaţa obişnuită şi începe viaţa cea nouă ?
Dacă v-am făcut curioşi, citiţi cartea/Cartea.
Haideţi că vă mai spun câte ceva. Naratorul, tânărul Osman este atras de o carte pe care o vede în mâinile unei fete, Janan. Mai târziu, găseşte cartea pe o tarabă şi bineînţeles o cumpără cu gândul la ceea ce va găsi în aceasta şi totodată reamintindu-şi de fata aceea drăguţă pe care a văzut-o în cadrul Universităţii. Pe parcurs devine obsedat de Carte şi ajunge la concluzia că aceasta a fost scrisă pentru el şi numai pentru el. Cartea îl face să uite prezentul, să-şi cerceteze trecutul pentru a-şi găsi corespondentul în ea şi să caute autorul şi implicit lumea aceea în care se desfăşurau întâmplările. Această căutare nu are însă sfârşit...numai în...
Vedeţi singuri...





This Is Where We Live from 4th Estate on Vimeo. More than 1000 Books and 3 weeks of works for creating this wonderful ” City of Book ” Paper Stop-motion video for the 25th birthday of Editorial company 4th Estate .

Orchestră animată

Despre noi

În perioada aceasta se vorbeşte foarte mult de ecologie. Summitul de la Copenhaga ne-a readus aminte că nu suntem numai noi pe acest Pământ, iar dacă vrem să trăim trebuie să luăm aminte la ce se întâmplă în jurul nostru. Altfel o să ajungem să ne sinucidem şi să ne ucidem proprii copii.
Aceste cuvinte nu sunt spuse ca să îţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe cealaltă. Trebuie să recunoaştem putem să facem ceva. Însă cine este dispus să renunţe la confortul propriu pentru a face ceva? Oare dacă fluturăm nişte pancarte, se întâmplă ceva benefic mediului? Dacă le amintim marilor ţări consumatoare de petrol că peste câţiva ani nu o să mai avem gheţari,zăpadă, o să-şi schimbe atitudinea şi gândirea de marketing? Oare cât valorăm? Nu ştiu..
Ştiu însă că este vorba despre noi...


H2oil animated sequences from Dale Hayward on Vimeo.

Timp

TIMP


Voi prinde secundele
Şi le voi arde în dezordine.
Voi cuceri orele şi zilele
Şi le voi scoate ochii...


Poate greşesc calea
Şi -poate- aleargă
Înapoi spre tine...
Dacă da,
Mă urc la ele în cârcă
Şi vin repede
Să ne înecăm
În oceanul unei taine.

Ninge, ninge, ninge!!!!!
















În sfârşit ninge... ninge...Ascultaţi colinde...Intraţi în spiritul sărbătorilor















Doar atât am de spus. Mă duc să mai privesc în inima mea să văd ce mai găsesc şi pe acolo, că nu am mai dat demult prin zonă.





Tired, but un(happy)


Am fost foarte obosită... nu am avut chef de nimic. Am citit tot ce am prins, am stat în pat într-o moleşeală continuă şi bineînţeles am dormit atât de mult încât mama credea că am murit. Mai ales perioada asta de vacanţă forţată, după ce îţi revii dintr-o vacanţă de 4 zile şi continui cu învăţatul şi toate cele, gata stop!!! Alte zile!!! Când îţi intri în ritm, totul e bine, îţi revii după vacanţă(e adevărat ceea ce spun, după vacanţă eu mă simt mai obosită decât înainte), hai în altă vacanţă!!! Nu mai vreau vacanţă, nu vreau să stau, urăsc statul de pomană!!!

Mă plictisesc toţi şi toate...

Câtă imaginaţie!!!!







Căutând o imagine inedită a lui Rimbaud am dat peste nişte poze, nişte trucaje, măşti ale lui Rimbaud în cotidian, realizate tot de un blogger şi postate pe adresa http://www.babydinosaureyes.com/.









Îmi este greu să-mi imaginez


Nu mi s-a mai întâmplat să mă îndrăgostesc de opera unui poet aşa cum m-am îndrăgostit de poeziile şi Iluminaţiile lui Rimbaud. Îi împărtăşesc opinia că poezia trebuie să înglobeze realitatea, nu să se îndepărteze de ea. Sper ca în poeziile mele viitoare să pot face şi eu acest lucru. Eu măcar încerc. Însă îmi este greu să-mi imaginez că-i pot atinge genialitatea.
Vocale

A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur,

Latentele obîrşii vi le voi spune-odată:

A – golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată

A muştelor lipite de-un hoit, jur împrejur;


E – corturi, aburi candizi, umbelă-nfiorată,

Regi albi, gheţari ca lăncii trufaşe, de-oţel pur;

I – purpuri, sînge, rîsul unei frumoase guri

Cuprinsă de mînie, sau de căinţă beată;


U – cicluri, frămîntare a verzilor talazuri,

Adîncă pace-a turmei ce paşte pe islazuri

Şi-a urmelor săpate pe frunţi de alchimie;


O – trîmbiţă supremă cu ţipătul ciudat,

Tăceri pe care Îngeri şi Aştri le străbat

– Omega, rază-n Ochii Săi, pururi viorie!

Confesiunile unui vampir- ultima parte


Lucian este un neatent, nu ar observa nici măcar un monstru în libertate. Pe stradă nu vedea pe nimeni, i se întâmplase de câteva ori să nu-şi salute cunoştinţele, el de fapt nu-i remarca, era mereu absent, preocupat doar de lumea lui. Da, absent. Neobservată de nimeni, trecu pe lângă el şi ştiu că nici Lucian nu are forţa de a iubi pe altcineva decât pe sine. Este nevoită să facă măcar ea un gest de iubire.
Lângă o măcelărie goală de fiinţe vii, o clădire împuţită, cu un miros cadaveric prin împrejurimi, Ea se taie singură, intenţionat. Aşteaptă multă vreme, până să se decidă unde. Nu are nevoie de nimeni, de nimic, decât un cuţit de măcelar şi puţină voinţă. Ea se aşeză astfel încât tot sângele să se scurgă repede, valga de viaţă să piară într-un moment. Un gest: o inimă vânătă a unui vampir este tăiată în jumătate dintr-o parte în alta.
În sfârşit... Am o percepţie ciudată a timpului. Parcă timpul de abia a fost născut, iar ziua de azi este gestantă cu alta. Simt totul. Pot simţi. Înţeleg totul. Pot chiar să văd dincolo. Cu toate acestea..
O picătură de sânge. Ea. Încă o picătură. Lucian. A treia. Dumnezeule. A patra. Măcelarul. Una, Lucian, două Ea. Una, două, trei, patru, cinci, Ea, vampirul cu o dilemă. Ea, Lucian... Un, doi, trei, una , două, trei! O picătură, doar una. Un gest de iubire...
„Oare câtă singurătate am putea îndura?”

Confesiunile unui vampir - partea a II-a


Măcelarul se ridică, clătinându-se. Pentru un moment timpul se opri. Bine că are împrejur o întreagă măcelărie. Se va descurca în această lume şi cea care va veni. Urma sângelui său, mirosul pestilenţial duc către un bărbat o vreme în urmă falnic, lat în spate, pieptos, muşchiulos, cu o figură cruntă, congestionată. Avem multe în comun. Devorăm animale mici. Tremurând, mă întrebă:
-Cine eşti de fapt?
Am început să râd, din nou. Mi-am trecut o mână prin păr.
-Cea fără de nume.
-Te rog.
-O necunoscută.
-Trebuie să-mi aminteşti.
-N-am ce, nu te-am mai văzut vreodată. Am făcut o experienţă, atât. Acum eşti la fel ca mine.
-Ce?!!
Oare cât de mult foc arde acum în el?
Trebuie să-l găsesc pe Lucian. Dar unde? Mirosul de aici... împuţiciunea mă împiedică. Absint, candida lui aromă, gâtul lui perfect arcuit, toate mă fac să-l caut. Nu ştiu dacă îl iubesc, îl ador sau vreau să îl devorez, dar un lucru ştiu sigur, Lucian este singurul care îmi poate alunga singurătatea...
Ea ridică mâinile tremurânde, cu venele roşii perfect conturate, sus, cât putu de sus. Acum ar fi avut nevoie de Dumnezeu, acum când puterile îi crescuseră, ca şi pofta de viaţă; acum când toate speranţele se puneau în Lucian, în iubirea lui care o va transforma dintr-unneom în om, dintr-un animal într-o fiinţă simţitoare... Domnul ar fi făcut minuni.
-Zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, mă întreb: de ce atâta suferinţă? Cui slujeşte? Care mi-e vina? Dacă Dumnezeu ştie totul cu adevărat, atunci el îmi ştie destinul, sfârşitul, când anume şi cum se va petrece. De vreme ce jucăm un rol fixat într-o piesă deja scrisă, întru cât ne facem răspunzători de subiectul acestei piese? Lanţurile, care mă ţin legată, mă strâng tot mai mult, îmi spun tot mai des că trebuie să-mi depăşesc condiţia de vampir! Ce zbucium, Doamne şi ce chin! Doamne, ghidează-mă pe drumul cel bun, să nu mai omor, să pot simţi şi altceva decât gustul sângelui!

Paşii-i se îndreaptă spre Lucian, un pas în faţa celuilalt, cu un rânjet sinistru pe faţă. Gândurile o iau razna: „Chiar crezi că-l vei găsi? Crezi că el te va ajuta să devii din ceva, cineva?”

Cel mai bătrân blogger din România


Autor: Ioana Calen sursa http://www.capital.ro

Sterian Pompiliu scrie despre „vârsta a patra”: aşterne întâi gândurile pe coli A4, atât de logic şi de citeţ şi că le-ai putea auzi „la patefon”, apoi, cu gesturi tremurânde, pune mâna pe mouse şi, luptând cu un cursor prea îndărătnic pentru vârsta sa, pune textul în admin-ul bloggului găzduit de platforma blogspot.com. A început să posteze din septembrie şi are deja 25 de texte, dintre care 15 numai în ultima lună. Se mândreşte nu numai cu poveştile sale, ci şi cu faptul că, la 90 de ani, este unul dintre cele „tinere” nume din blogosferă. capital.ro vi-l prezintă pe cel mai bătrân blogger din România.
„Vârsta a patra” este blogul lui Sterian Pompiliu, fost jurnalist la „Frontul Plugarilor”, în prezent unul dintre oaspeţii permanenţi ai căminului de bătrâni „Moses Rosen” din Bucureşti. Domnul Pompiliu scrie ca să-şi umple timpul şi face totul cu o dedicaţie demnă de un om care a străbătut ţara în lung şi-n lat toată viaţa, iar acum trebuie să se rezume la camera de cămin. Nu scrie, însă, doar ca să se afle în treabă: îşi propune să documenteze felul în care bătrânii reuşesc să se împace cu ideea neputinţei şi a finalului de viaţă.
Miracolul „tinerilor cinematografi”
În urmă cu 6 luni, un grup de tineri artişti şi regizori au iniţiat un proiect de artă socială în căminul „Moses Rosen”, cu scopul de a schimba percepţia asupra bătrâneţii, de a stimula creativitatea în grup şi pentru a documenta istoriile personale şi colective ale bătrânilor, majoritatea intelectuali capabili să vorbească nopţi întregi despre frumuseţea vieţii interbelice sau despre ororile comunismului.
„Mie îmi place să le spun tinerii cinematografi, pentru că filmează mereu tot ce fac. Ei m-au învăţat să postez pe blog, mi-am luat notiţe pe un caiet, dar nu scriu niciodată direct la calculator. Mai întâi îmi trec ideile pe o foaie pe care modific de atâtea ori şi fac atâtea adăugiri că poţi la sfârşit să asculţi foaia la patefon”.
În primul său post de blog, domnul Pompiliu justifică titlul „Vârsta a patra”, care a deranjat o parte din colegii săi de generaţie. „Dacă prima vârstă e până la 30 de ani, a doua până la 60 şi a treia pănă la 90, atunci noi suntem vârsta a patra. Am mai scris astfel de reflecţii privind bătrâneţea... Este interesant cum acceptă un om că a îmbătrânit şi cine îmbătrâneşte primul, femeia sau bărbatul? Mă uimeşte când văd colegele mele de peste 90 de ani că la aniversări nu acceptă să li se spună vârsta cu voce tare”, spune fostul jurnalist.
E greu să fii „fost”
Un alt post al blogului este tocmai despre tema „fost”-ului şi felul în care un om obişnuit să i se spună „excelenţă”, „domnule inginer” sau „domnule profesor” ţine toată viaţa de acele distincţii şi nu suportă să i se spună că au fost profesori sau medici, ci consideră că sunt, şi la „vârsta a patra” profesionişti
Colegele domnului Pompiliu explică unde bate domnul Pompiliu. „Vă rog să nu mai spuneţi că am fost doctor, pentru că nu am uitat medicina. După ce m-am pensionat am scris pentru revista 'Sănătatea', unde răspundeam întrebărilor cititorilor, şi am revizuit în acea perioadă toate tratatele de medicină, pe care le aveam înşirate la mine în cameră”, îmi atrage atenţia doamna doctor Judith Ardeleanu, unul dintre cei mai buni specialişti în microbiologie din România, al cărei nume este scris în manualele de azi de medicină, şi subiectul unui alt post de blog de-al domnului Pompiliu.
Deşi majoritatea textelor sale sunt despre poveştile colegilor de cămin, viaţa din cămin şi scrieri despre procesul de acceptare şi înţelegere a perioadei finale a vieţii, domnul Pompiliu nu scrie pentru cineva anume.
„Mi-a zis fata mea că cineva care mi-a citit blogul ar vrea să mă cunoască pentru că i-a plăcut foarte mult. S-a dus vestea, şi după ce a devenit cunoscut blogul, cei de la cămin au hotărât să mai aducă două computere, unul a venit deja. Am înţeles că celălalt o să fie cu ecran pe care pui degetul şi o să fie mai uşor”, completează imediat. Touchscreen-ul va rezolva, speră domnul Pompiliu, problema cu mouse-ul, care este foarte greu se folosit pentru că îi tremură mâinile prea tare şi simte că nu poate stâpâni cursorul.
Şedinţe de „ergoterapie” marca Pompiliu
La cămin a venit de bună voie, acum 3 ani, după ce şi-a făcut socotelile şi şi-a dat seama că, deşi se descurcă cu banii, având şi o pensie suplimentară pentru că a fost persecutat pe motive rasiale, nu mai poate face faţă treburilor de zi cu zi, care au devenit extenuante. „Cel mai dificil lucru într-un cămin de bătrâni este să îţi umpli timpul liber. Singura mea preocupare este să umplu acest timp cu ceva. De aceea am înfiinţat aici o secţie de ergoterapie, cum îmi place să spun, adică terapie pentru suflet”.
În cadrul şedinţelor de „ergoterapie”, domnul Pompiliu le citeşte colegilor săi de cămin revista presei, pe care şi-o pregăteşte dinainte pe foi A4, pe care le printează cu ajutorul unei prietene, pentru că nu are încă imprimantă.
Are un dosar gros, plin cu glume de pe Internet, cuvinte încrucişate, Sudoku şi jocuri de societate. „Nu pot să zic că lucrez pe calculator, am învăţat doar să umblu la el. Toate povestirile pe care le scriu pe blog ar trebui să aibă un rol terapeutic, în primul rând pentru că mă ajută să omor plictiseala şi în al doilea rând că toate personele de aici au poveşti frumoase”, spune Pompiliu, împăciuitorul colectivului.
E-mailul îl ţine conectat la familie
Familia domnului Pompiliu este formată din unica sa fiică şi cei doi nepoţi, fiecare pe alt continent. „Mailul mă ajută să ţin legătura cu ei şi să fiu mereu la curent cu ce li se întâmplă. Am în fiecare zi câte două-trei mesaje de la ei, aşa ţinem legătura. Dar de multe ori îmi trimit chiar imagini cu ei şi pot să şi văd”, explică entuziasmat domnul Pompiliu. Soţia i-a murit acum 30 de ani, în timpul unui concediu petrecut împreună, şi de atunci a refuzat să se recăsătorească.
Ce însemna să fii jurnalist la „Frontul Plugarului”
Sterian Pompiliu şi-a început cariera de jurnalist la „Frontul Plugarilor”, ca reporter 2, apoi a devenit reporter 1, redactor, şef de secţie, secretar general de redacţie şi chiar redactor-şef la revista Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, condus pe vremea aceea de Walter Roman. „Atunci existau gazete departamentale şi ministeriale, şi eu eram specializat pe jurnalism economic, deşi atunci era o situaţie foarte diferită şi nu se compară cu ce se întâmplă azi”, spune domnul Pompiliu.
„Diferit” însemna, de fapt, că un jurnalist mergea în delegaţie la fabricile şi uzinele patriei pentru a face reportaje de la faţa locului, dar textul care intra în ziar era scris, cuvânt cu cuvânt, de Direcţia Generală a Presei, care dădea indicaţii inclusiv asupra paginaţiei. „Eu mă adaptez la situaţie, ăsta mi se pare mie cel mai inteligent lucru”, spune domnul Pompiliu cu candoare, spre indignarea altor colegi de cămin, care au suferit în viaţă tocmai pentru că nu s-au putut adapta la atrocităţile comunismului.
„Aveam în răspundere Banca Naţională, UGIR şi sectorul de producţie. Exista un serviciu de presă la fiecare instituţie. La ora 12.30 veneau cu buletinul de ştiri, care era transcris identic, inclusiv paginaţia, în ziar. Dacă luai două ziare diferite citeai aceleaşi articole. Doar pe la 'Scântea' mai apăreau texte scrise de redactori, dar şi acelea erau atent supravegheate”, îşi aminteşte domnul Pompiliu.
„Reportajele trebuiau să ilustreze prietenia dintre clasa muncitoare şi ţărani, iar pentru asta eu mă plimbam prin toată ţara pe la ţesătorii, fabrici de vase emailate şi alte fabrici de genul ăsta ca să se delecteze ţărănimea. Am văzut toate marile oraşe din România crescând sub ochii mei. Am fost la Bicaz pe vremea când era o simplă comună, şi am vazut cum s-a transformat în oraş odată cu apariţia hidrocentralei şi a fabricii de ciment. La fel s-a întâmplat cu Galaţi, Piatra Neamţ, Târgu Mureş etc”, îşi aminteşte cel mai bătrân om din blogosfera românească.

Confesiunile unui vampir (aberaţii scrise după ce am văzut un film cu vampiri)

Un gest
-confesiunile unui vampir-
Motto:
„Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”
Nicolae Labiş

În stradă, se uscau băltoace de sânge închegat deasupra cărora dansau un tango stoluri de muşte grase şi verzi. Venea dinspre măcelării duhnet greoi şi dulceag. Tăcerea apăsa tare marele loc, vag puţind. Stătu şi privi.
Era o altă lume faţă de ce cunoscuse. Timpul se schimbase. Vuietul vieţii noi o copleşea, o înspăimânta ca şi cum ar fi putut să o prindă în vârtejul său obositor. Rătătcise prin pustiul pustiurilor, prin deşertul deşerturilor, prin singurătatea singurătăţilor, căutându-L. Răbdase de sete, cu buzele arse şi cu ochii lucind de spaima că nu-L va mai întâlni. Inima ei tânjea după sânge, după oameni, după Lucian. De ce nu venise la marginea deşertului de foc, sau de apă, sau de oameni? De ce nu venise, măcar cu un zâmbet de o clipă să-i amăgească singurătatea, care o apăsa mai rău ca setea de sânge, ca deşertul nesfârşit... Dar el nu venise. Ar fi fost fericită ca măcar o dată să i se pară că îl zăreşte cu tălpile goale pe nisipul de foc. Ar fi fost fericită...
Măcar Dumnezeu o iubeşte. Se poate să-i fie frate. Oricum un binefăcător care îi acordase dreptul de a-l căuta pe Lucian, luându-i însă nemurirea, dar nu şi setea de dragoste, de oameni, de sânge.
Astfel mă încurcasem de tot şi nu mai înţelegeam nimic, oscilarea asta între iubirea de oamnei şi elixirul vieţii mă zăpăcise, şi nu mai ştiu cine sunt şi nu mai ştiu unde sunt, şi nu mai ştiu ce gândesc.
Prin ceaţă, îmi amintesc ce sunt. Sunt un vampir „nedecedat”, un monstru după toate aparenţele. Timpul trece pentru unul ca mine. Greu, dar trece. Ca un câine bătrân şi bolnav. Ca o larvă uriaşă care se întinde şi cuprinde totul. Peste o clipă însă pot fi stăpână absolută peste irreparabile tempus. Peste o clipă pot închide ochii, pot face un gest de iubire, pot omorî pe cineva, pentru ca în următoarea clipă să revin la realitate şi să fi fost absentă de aici şi să nu ştiu ce am făcut, spre a putea părăsi încăperea. Nu ştie nimeni că am fost aici, că am ajutat la... Nimeni nu ştie...absolut nimic. (continuarea altă dată...)

Îmbărbătare în 273 de cuvinte


Toată lumea are zile mizerabile. Acestea sunt zile când te simţi rău, singur şi foarte obosit. Zile când te simţi mic şi insignifiant, când totul pare de neatins. În zilele acelea poţi deveni paranoic că toată lumea are ceva cu tine. Te simţi frustrat şi plictisit, fapt care poate duce la o frenezie a roaderii unghiilor . Atunci te simţi în stare ca şi cum ai pluti într-un ocean de tristeţe. Eşti gata să izbucneşti în lacrimi în orice moment şi nici nu ştii de ce. În final te simţi ca şi cum ai merge prin viaţă fără sens. Nu eşti sigur cât de mult te mai poţi agăţa de viaţă şi te simţi ca şi cum ai vrea să strigi în gura mare: „Mă va împuşca şi pe mine cineva!?”.
Te poţi trezi arătând nu tocmai bine, îngrăşându-te, având un coş pe nas, poţi fii strigat cu o poreclă dementă sau poţi avea doar o problemă cu părul aranjat rău. Indiferent de motiv, eşti convins că acolo sus cineva nu te iubeşte . Ooo ce să faci , ce să faciii?

Este o nebunie, fiindcă eşti tânăr doar o dată. Prima dată, relaxează-te ascultând muzica care îţi place sau dansează. Sau du-te la o plimbare să-ţi limpezeşti capul. Aceptă lucrul că trebuie să dai drumul unor bagaje emoţionale. Încearcă să vezi lucrurile din altă perspectivă. Fii mândru de ceea ce eşti şi nu pierde abilitatea de a râde de tine. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, pentru că într-o zi va fi ultima. Nu-ţi fie frică să muşti mai mult decât poţi mesteca. Ia riscuri mari. Niciodată nu da înapoi. Du-te acolo şi rezolvă-ţi problemele.
În definitiv, viaţa nu înseamnă asta?


România, te pup!!!!!


ANUL TRECUT, DE ZIUA ŢĂRII AM INTERVIEVAT-O PE DOAMNA GEORGETA FILITTI. CONSIDER CĂ ASTĂZI, 1 DECEMBRIE, UN INTERVIU DESPRE ISTORIA NOASTRĂ ESTE BINEVENIT.

Reporteri: Ciufu Roxana,

Voiteanu Florina, elevele Colegiului Naţional "Mihai Viteazul", Slobozia


Reporteri: De ce este considerată Unirea, o piatră de hotar în modernizarea României ?
Istoricul Georgeta Filitti: Unirea Principatelor Române din 1859 rămâne o piatră de hotar în istoria României, pentru că din acel moment s- au produs o serie de reforme structurale care în anii următori aveau să configureze România modernă. E vorba de reforme în domeniul social, eliberarea din clăcăşie a ţăranilor şi împroprietărirea lor, reforme în domeniul învăţământului, se creează obligativitatea învăţământului particular , se creează învăţământul superior, Universitatea de la Iaşi în 1860 şi cea de la Bucureşti în 1864, în aşa fel încât elita ţării nu mai este nevoită să se şcolească în Occident. Se reformează, se restructureată armata, armatele celor două Principate sunt unificate şi este un factor de garanţie constituţională, de bună funcţionare a statului. Iată trei domenii esenţiale care să organizează, se restrucuturează şi fac ca România să progreseze.

R: Al. I. Cuza poate fi considerat un model demn de urmat de tineri şi în special de politicieni ?

I: Cuza rămâne în istoria noastră ca un personaj absolut reprezentativ,pentru că era un patriot,era un om liberal, dar cred că în generaţia lui, dar mai ales în seara zilei de 5 ianurie1859 a fost ultimul care să se gândească că va ajunge domnitorul ţării. De ce? Pentru că, foarte de curând, după ce a făcut studii în străinătate şi trebuie să spunem că e un exemplu pentru tinerii de azi, dar nu în privinţa finalizării studiilor. El a vrut să facă medicină, şi-a dat seama că disecţia în urma căreia înveţi anatomie nu e un lucru care să-i placă, a trecut la studiile de Drept, nu le-a finalizat şi s-a întors în ţară şi a intrat în cariera militară. Nu e un exemplu bun în privinţa finalizării studiilor. Rămâne un exemplu cel mai curat, cel mai pur, pentru că a fost un om care s-a dăruit ţării şi a mai avut Vodă Cuza o calitate: a fost un om dezinteresat. Nu a considerat că fiind depozitarul puterii, că trebuie să profite de ea. Nu a profitat niciodată în folos propriu. Şi dovada în toate eforturile lui de a-şi crea un cerc cât mai mare de colaboratori sub forma guvernelor pe care le-a chemat în fruntea executivului. Deci asta este un lucru. Apoi, după ce a părăsit ţara,fiind silit să abdice, detronat în noaptea de 11 februarie 1866, a dus o viaţă retrasă şi chiar dacă nu a fost o viaţă plină de privaţiuni, nu a fost opulentă. Şi testamentul pe care l-a lăsat este o dovadă în acest sens. Ţinuta morală a Principelui Cuza poate să fie şi astăzi un exemplu.
R: Ce reverberaţii are Unirea Principatelor Române în inimile românilor din ţara nostră şi de pretutindeni ?
I: Unirea reprezintă un act de voinţă pe care un popor mic la jumătatea secolului XIX, când e adevărat, în secolul naţionalităţilor, când popoarele, e adevărat, se trezesc la viaţă, devin conştiente de valoarea lor ca entităţi etnice, unele chiar polietnice, încât Unirea a fost privită, de fapt s-a numit în epocă: „faptul îndeplinit”, „le fait accompli”. De ce expresia franţuzească ? Pentru că era limba internaţioanlă folosită la acea vreme şi acest popor mic la Dunărea de Jos, a reuşit prin inteligenţă, prin iscusinţă, să facă un lucru asupra căruia nu reuşeau să convină diplomaţii. Înainte de Unirea Principatelor, să nu uităm, fusese Congresul de la Paris care puses capăt Războiului Crimeii, congres la care s-a stabilit şi viitorul statut la Principatelor: să funcţioneze ca două principate, să se numească Principatele Unite, să fie unificate, toate aceste discuţii care nu duceau la un punct de vedere comun european au fost spulberate în momentul când românii au hotărât la 24 Ianuarie 1859, mă refer la românii din Bucureşti, pe Dealul Mitropoliei să-l aleagă pe domnitorul din Moldova şi în Ţara Românească . Acest fapt îndeplinit al dublei alegeri să ştiţi că şi astăzi în istoriografia universală, adică şi în cea europeană şi în cea americană este considerat ca un obiect de studiu de cum trebuie să procedeze un popor mic care are o armă extraordinară, o armă pe care dacă ştii să o foloseşti bine, răstorni munţii: diplomaţia.

R: Cum se sărbătorea până acum 20 de ani, ziua de 24 Ianuarie ?
I: Până acum 20 de ani, ziua de 24 Ianuarie s-a sărbătorit deosebit în funcţie de factorul politic, pentru că noi nu trebuie să ne iluzionăm şi să credem că tot din trecut a fost demn de aruncat. Trebuie să fim cumpăniţi şi atenţi. La 50 de ani de la Unire s-a făcut această sărbătorire, dar la putere era familia Brătianu. Chiar dacă nu era încă prim-ministru, Ionel Brătianu era fiul unuia din cei care-l răsturnaseră pe Vodă Cuza. Îi fusese la un moment dat apropiat sau depărtat, deci era un oponent al principelui Cuza şi în cei 50 de ani care trecuseră de la Unire, o sumedenie de consecinţe negative ale reformelor din vremea lui Cuza au fost toate puse în spinarea domnitorului. Şi aşa se face că în 1909 se reuşeşte performanţa unor sărbătoriri care au loc în marile oraşe cu spectacole, cu concerte, cu care alegorice cu mesaje din partea regelui ţării, care era Carol I, cu mesaje din partea miniştrilor fără să fie pomenit numele principelui Cuza. Ori noi ce înţelegem prin Unire? Este dubla alegere a acestui personaj istoric, colonelul Alexandru Ioan Cuza pe tronul celor două Principate. Ei bine, la 50 de ani de la Unire, numele lui nu este pomenit. „Cine a făcut Unirea?” „Naţiunea română.” Asta este o noţiune difuză, dar acest păcat se va regăsi în istoria noastră mulţi ani de aici înainte, pentru că Unirea de la 1859 este socotită Mica Unire. De ce? Pentru că avem şi o Unire mai mare, când se reîntrupează această Românie „dodoloaţă” cum s-a spus, România Mare la 1918. Care e momentul când se consideră că România este închegată? 1 Decembrie 1918. Şi pentru că m-aţi întrebat de sărbătorire, ani de zile a fost sărbătorită această zi de decembrie. Ce s-a întâmplat? S-a adunat lumea la Alba Iulia. Cum, cine i-a chemat? Nimeni, mister...Adică oamenii au fost mânaţi de un instinct şi s-au dus la Alba Iulia? Pentru că erau câteva personalităţi care nu puteau fi evocate, între altele Iuliu Maniu, episcopul Iuliu Hosu şi atunci nu se vorbea despre ei, pentru că erau nişte persoane non-grata în regimul comunist. De ce pomenesc şi de un eveniment şi de altul? Pentru că nu numai comuniştii au avut reţineri în pomenirea unor personalităţi, ci iată într-un regim care se voia monarhie constituţională, cea funcţionând sub Carol I, lucrurile mergeau la fel. Şi pentru că întrebarea era legată de cum a fost sărbătorită Unirea Principatelor, se mai întâmpla un lucru. Această comemorare a Unirii devenise pur formală dintr-o pricină de zodii. Peste două zile era ziua dictatorului Nicolae Ceauşescu şi atunci tot interesul, toată curiozitatea oamenilor , toate forţele şi toată butaforia trebuiau păstrate pentru această zi. Adică pentru volume omagiale, pentru telegrame zecile cu sutele, pentru scrisori, pentru adunări în toate întreprinderile pentru omagierea „fiului clasei muncitoare” şi aşa mai departe, şi aşa mai departe....Sigur că principele Cuza a fost puţin pus în umbră.
Dar, reţineţi, soluţia pentru tot, este să citim, să citim, să citim şi să ne informăm despre istoria noastră!